Search

Xoxo M.

~since 07.03.2012~

provocare

6a6cbbede420ccc27577bf17fce67dcd--on-the-train-india-travel

Am aflat de provocare pe cel mai mișto site pe care l-am citit lately. Adică aici.

Dacă ai mai avea doar 2 ore și 13 minute de trăit, ce-ai alege să faci?

Preluați provocarea pe blogurile voastre. Lăsați-mi mai jos link-urile. Sunt atât de curioasă!

Iar răspunsul meu: mi-aș deschide jurnalul. mi-aș reaminti de toate prin care am trecut. cu siguranță, aș plânge. mi-aș suna pe rând familia, prietena cea mai bună și pe el. le-aș spune tot ce nu am avut curajul să le spun încă. iar ultimele 13 minute mi le-aș petrece sărutându-l pe el.

 

Advertisements

1 decembrie

1 decembrie, nu este despre țara asta sau despre Guvernul ei. 1 decembrie este despre oameni. Oameni frumoși care ne inspiră în fiecare zi și ne îndrumă și pe noi să facem bine. Să ne schimbăm. Să fim oameni.

Este despre oamenii noștri care duc steagul mai departe, care ne ridică părul pe mâini și care au curaj să iubească România. Este despre cei care nu uită de unde au plecat, chiar dacă acum sunt departe, care nu se rușinează când pronunță numele țării, care se bucură că lângă numele lor este mereu scris și ”România”.

Este despre oamenii cu povești, oameni care încă mai pot zâmbi, deși viața lor nu mai e demult roz. E despre cât de puternici sunt, despre cum ne devin nouă, celorlalți, modele de urmat. Și despre cum, cu lacrimi în ochi și sufletele sfâșiate, merg mai departe. Și încă speră. Luptând.

Este despre oamenii care sunt în top peste hotare, care au dus numele României în țări care nici nu auziseră de ea. Oameni care s-au remarcat prin munca lor și care sunt astăzi de neînlocuit în companii gigantice de pe mapamond.

În fața tuturor acestor oameni și a multor altora, noi ceilalți, oamenii de rând, ne scoatem pălăria.

Iar România vă iubește, așa cum poate, pe toți cei care îi oferiți de sute de mii de ori mai mult decât ați primit. Fără să vă plângeți. Fără să vă lăudați.

🇷🇴 stegulețe pe Ratb, o fanfară ce-ți ridica părul pe mâini, tancuri, oameni perfect sincronizați, avioane care colorau cerul, luminițe, mâncare românească, imnul cântat din mii de suflete și multă speranță  🇷🇴

La mulți ani, România!

.

Când mi se face dor, mă uit la un videoclip prea drag mie. Şi-mi amintesc că lucrurile frumoase nu sunt lucruri. Sunt oameni.

inspirații

sunt câteva persoane în viața mea care îmi sunt inspirația. ea e una dintre ele. de fiecare dată când îi citesc blogul, mă apuc să scriu. pentru că fata asta e genială. G-E-N-I-A-L-Ă. Do I need to spell that for you again? ea e una dintre acele persoane de la care mesajul de la mulți ani sună diferit. nu că e mai lung, nu că are o poză atașată. ci pentru că e plin de de toate. plin de semnificație. plin de amintiri. plin de ea.

și mai e cealaltă ea, pe care o cunosc de douăzeci de ani. aproape douăzeci și unu. și de tot atâta timp îmi e model în viață. sper că știe asta. de fapt, o să-i reamintesc chiar acum. și sper ca într-o zi să mă privească și pe mine cineva așa cum o privesc eu pe ea. dar nu cred că e posibil.

postul ăsta n-are niciun sens. ca niciunul, de altfel. dar cineva îl va înțelege. și e tot ce contează

***

Happy nameday, as if you could possibly like it.

 

 

doi anișori

*de trei zile scriu la articolul ăsta. scriu, șterg, rescriu. și tot nu mi se pare suficient de bun. și totuși, nu cred că aș putea vreodată să redau exact ce simt într-un simplu articol pe blog*

a mai trecut un an. un an în care am trecut prin multe, dar am trecut împreună. au fost momente pline de fericire. momente în care ne-a râs sufletul și momente în care ne-a durut inima.  momente în care ne-am pierdut și momente în care ne-am regăsit. dar toate au făcut parte din povestea noastră. o poveste care a împlinit azi doi ani.

ceva ce părea o glumă la început, a devenit cumva, fără ca noi să știm măcar, povestea noastră. sunt doi ani de când ești tot ce am nevoie. de când mă ascund la pieptul tău când dau de greu, de când îmi ștergi lacrimile și le înlocuiești cu zâmbete. sunt doi ani de când tu îmi ești refugiul, doi ani de când te iubesc mai mult și mai mult în fiecare zi.

 

și cred că oricine poate fi alături de cineva când totul e bine și frumos. dar noi am fost acolo unul pentru altul și când viața ne-a lovit. am fost împreună și am luat-o de la capăt de fiecare dată când nu am reușit. cu mai multă forță, cu mâinile împreunate.

și-ți mulțumesc că ai avut încredere în mine, când eu nu mai aveam. îți mulțumesc că ai avut răbdare cu o persoană atât de dificilă, cum sunt eu. îți mulțumesc că m-ai înțeles chiar și atunci când nici eu nu o mai făceam. îți mulțumesc că ai venit după mine când voiam să fiu singură. îți mulțumesc că ai făcut orice pentru noi și că ai crezut în acest noi care sună atât de frumos până la capăt.

îmi este plin blogul de tine. așa îmi e și sufletul. mă faci să mă simt specială. mă faci fericită.

mi-ai schimbat viața. mi-ai dat peste cap universul. ai devenit tu însuți universul. te-ai strecurat pe sub pielea mea. mi-ai șoptit la ureche că noi doi nu avem final. și te cred.

iubește-mă în fiecare zi mai mult. promit s-o fac și eu.

pentru doi ani de neuitat, o poveste de dragoste plină de fluturași în stomac, strângeri de mână care mi-au umplut sufletul și miliarde de pupici ascunși în noi, pentru toate astea și multe altele, mulțumesc. a, și încă ceva. te iubesc.

am fost noi doi împotriva tuturor.

timp de doi ani.

și vom mai fi.

28. octombrie. 2017

.

un copil pe care pot doar să mi-l imaginez cum spunea dodidon la o macara și vascator la complicatul excavator.

un gust dulce de must care îți amintește de cele mai frumoase momente din copilăria ta.

un soare care te face să crezi că vara nu e definitiv plecată.

un apus de soare care te lasă fără cuvinte. un cer în flăcări și multă emoție.

și o izbitură care te trezește la realitate. care parcă îți reamintește că putem oricând să nu mai fim. că suntem nimic, că nu depinde aproape niciodată de noi, că viața noastră atârnă în mâinile unui destin.

și, peste un apus frumos și un soare care se zbătea să mai rămână, se văd luminile unei mașini de poliție, se aude constant întrebarea ”E cineva rănit?” și un gol ți se pune în stomac.

și îți zici în sine că totul e în regulă și te bucuri că n-a fost singur în asta. te bucuri că împreună ați trecut peste și realizezi că e doar primul obstacol din drumul vostru. dar știi că împreună o să treceți peste orice.

***

vreau să știi că, alături de tine mă simt cel mai în siguranță. primul meu instinct a fost să văd dacă ești bine. și apoi, te priveam din depărtare și știam că noi o să fim mereu bine. pentru că m-ai ținut strâns în brațe și nimic nu mai conta. pentru că te iubesc atât de mult. și nimeni n-o să schimbe asta niciodată.

 

noapte

maxresdefault

(mă pusesem în pat, gata să dorm. stinsesem lumina, îmi aranjasem perna. închisesem ochii. dar mi-am dat seama că vreau să scriu asta acum și știu că dacă nu o scriu acum n-o mai scriu niciodată. așa că m-am ridicat, am deschis laptopul și am început să scriu o ciudățenie care îmi trece mie prin cap la 23:41)

mă gândeam la ideea asta nouă care umblă printre oameni: că femeile trebuie să fie independente! am auzit de prea multe ori ca ea e puternică și independentă, că ea nu are nevoie de ajutorul nimănui, că ea se descurcă by her own, că ea e fericită în singurătatea ei.

am auzit astea și n-am putut să nu mă întreb dacă o fi adevărat. dacă nu cumva toate astea sunt o mască sub care se ascunde. dacă nu cumva, cineva, cândva, a rănit-o atât de tare că acum încearcă să demonstreze lumii ceva. sau poate că încearcă să își demonstreze ei însăși.

și n-am nicio problemă cu faptul că ea nu vrea să pară slabă. mi-amintesc de V. care zicea că ea nu plânge de față cu ceilalți. și ăsta e un lucru bun. dar am o problemă cu faptul că independența asta a stricat tot romantismul.

pentru că sunt o femeie independentă, dar am nevoie și vreau să am nevoie de el atunci când, la minus zece grade, își înfășoară brațele în jurul meu, mă face pachet și mă încălzește instant. sunt o femeie independentă și aș putea să îmi desfac singură sticla de apă, dar e mai drăguț când o face el. și aș putea să plâng doar cu mine, fără ca cineva să știe, dar o fac în fața lui. și cumva, se simte bine.

și aș vrea ca femeile să fie independente, fără să uite să fie ele cu adevărat. pentru că toți ne putem preface. dar e atât de bine când poți fii tu însăți nu numai față de tine, ci și față de altcineva.

(cred că voiam să scriu mai multe, dar cumva s-au pierdut între somn și neliniște. iar asta e pentru cineva care a însemnat într-o zi atât de mult pentru mine și cu care am vorbit azi după atâția ani. și aș fi vrut să fim prietene din nou. aș fi vrut să simt că îmi ești la fel de apropiată ca acum mult timp, dar nu mai erai. și mi-am dat seama că principalul motiv e că gândim diferit. tu ești independentă. eu nu. și cumva, nu simt că eu aș fi problema)

De data asta, a fost să fie

IMG_20171007_114133_757

Pentru că am auzit constant “n-a fost să fie” în ultimul timp, vreau doar să spun că acum a fost să fie!

Cred că orice cuvânt e de prisos acum.

Tot ce vreau să spun e că mi-au dat lacrimile şi că mi-ai ridicat părul de pe mâini.

De patru ani, de când te urmăresc constant, sunt mai fericită şi mai mândră ca nicicând.

Good things happen to those who wait.

România te iubeşte!

Bravo ţie, mă fată!

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: