Search

Xoxo M.

~since 07.03.2012~

atât

I wasn’t looking for love

I was looking for myself

And then I met you

 

 

oameni

CLX030115_104

cred că în viață ai nevoie de oameni care să îți devină model de urmat și, nu știu cum, într-un singur weekend am cunoscut o groază de astfel de oameni

sunt oameni pe care îi vezi așa cum sunt ei, în cel mai sensibil moment din viața lor, cu lacrimi în ochi și o groază de durere în suflet. îi asculți și știi că te doare și pe tine, pentru că viața chiar nu e corectă cu unii. îi vezi puternici, îi vezi că încă mai pot, după atâtea și atâtea și cumva îți dorești ca într-o zi să ai și tu puterea lor. îți dorești să le ștergi cumva lacrimile și să îi alini, pentru că tu știi că nu merită așa ceva. dar numai tu știi asta, pentru că altora nu le pasă. și tot ce poți e să îi strângi în brațe și să taci. pentru că tu n-o să înțelegi niciodată prin ce trec.

și mai sunt oameni cu un suflet prea mare pentru lumea asta. oameni care ar dărui, fără să ceară nimic la schimb, tot ce au. oameni în ai căror ochi vezi iubire și ceva bun, pe care nu-l poți descrie. și lor tot ce poți să faci e să le mulțumești, deși deep down, simți mult mai mult decât atât. e apreciere pentru cine sunt și dorința ca într-o zi să fii exact ca ei.

și un copil cu suflet mare care încă se mai bucură de vacanțele la țară cu bunicii și care găsește într-o zi în care s-a jucat cu mingea mai multă fericire decât într-o zi în care a stat pe telefon. și undeva acolo, e speranță.

***

am vrut să scriu mult mai multe în postul ăsta. dar undeva mi s-au încurcat amintirile cu emoțiile.

am vrut să scriu că mi-a plăcut să merg desculță prin țărână, că am iubit fagurele de miere cules de un bunic cu o inimă mare, că aș fi rămas pentru totdeauna acolo, la Dunăre, jucând volei cu ei și râzând.

am vrut să scriu că mi-a fost cumva dor să ies ”la un suc” într-un sat nebun, cum o făceam o dată, că nu a mai contat nici căldura și nici oboseala când am ascultat cu admirație un om pasionat vorbind despre istoria noastră și că apa aia de la nouășpe metri adâncime a însemnat… totul.

am vrut să scriu despre dorința pe care mi-am pus-o și care se împlinește în fiecare zi cu oamenii ăștia minunați, despre bunicii care mi-au dat o lecție de viață și despre niște fete minunate care îmi fac mereu pielea de găină.

dar toate astea au sens numai în capul meu.

***

cred că atunci când un astfel de weekend ajunge să nu mai conteze datorită a ceea ce ai făcut, ci datorită a ceea ce ai învățat din toată experiența asta, cred că atunci crești cu adevărat.

mulțumesc, oameni minunați.

***

într-o zi o să învăț să scriu exact ceea ce simt. și poate va fi și o zi în care posturile mele nu se vor mai încheia cu mine, având lacrimi în ochi.

vă iubesc.

confuz

3508873

cred că m-am gândit și răzgândit de vreo cincizeci de ori

și într-un fel am impresia că toată viața am făcut alegeri greșite, dar într-un fel mă bucur că le-am făcut. mereu am avut ceva de învățat din ele și nu știu dacă asta e bună sau rea. știu doar că mi-e greu să mă despart de o echipă cu care am împărțit și bune și rele juma’ de an. dar cred că a venit momentul s-o fac. și dacă se dovedește și asta a fi o decizie greșită, nașpa. noi să fim sănătoși.

uneori pui punct acolo unde ai fi vrut să fie doar virgulă. pui punct unei experiențe frumoase, care la un moment dat ai crezut că îți este viitorul. dar mergi mai departe și zâmbești. va fi bine, îți repeți. dar adevărul e că habar n-ai cum va fi.

*

nu știu dacă o să pot vreodată să descriu cum se simte ora 21, într-un foișor, la țară, cu ochii spre stele și un vânt liniștit. cu tine de mână, cu zâmbetul ăla minunat. cred că n-o să uit niciodată weekendul ăsta, pentru că într-un fel sau altul, cred că el ne-a adus la liman. cred că ne pierduserăm în larg, dar ne-am ancorat unul de altul și am ajuns la țărm. și cred că în viața oricărui om există un moment critic și o secundă în care decide dacă îl depășește sau nu.

și îmi râde inima de bucurie când îmi dau seama că noi am făcut-o

*

îmi ziceai o dată că tu nu crezi că viața e grea, ci că mai degrabă noi ne-o complicăm și cred că așa e. cred că e momentul să ne mai și relaxăm.

*

ah, ce picioare reci ai

urmează stația timpuri noi și timpuri noi ne-așteaptă pe noi doi

.

Cred ca pe toti ne darama ceva.

Si cred ca toti avem o persoana care stie exact ce ne poate darama.

Faza e ca niciodata nu te astepti ca fix acea persoana sa te si darame.

Si cand te rogi sa treci si peste noaptea asta, cand simti ca te-ai rupt in mii de bucatele… incepi sa crezi ca e prea tarziu.

Drama queen. Asta sunt. Am nevoie de un blog doar al meu. Pe care sa nu-l citeasca nimeni.

Si totusi, dau post la asta, nu-l las in ciorne.

Ca sa-l vezi. 🙂

pasiune

Unde eram acum 3 ani?

Tot acasă. Pe atunci nu reușisem să conving pe nimeni din familie să se uite la tenis cu mine. Pe atunci încă mai stăteam cu sor-mea și-mi amintesc că și-a luat laptopul și a plecat repede în cealaltă cameră, ca să nu vadă așa ceva. Din cinci în cinci minute, mai țipa de la o cameră distanță să nu mai urlu, că o deranjez.

În ultimul set, a venit și ea în cameră. Era sătulă de urletele mele. A încercat să se uite timp de vreo două game-uri. Mai mult m-a enervat. Nu înțelegea nimic. De ce de la 15-0 trece la 30-0 și nu la 16-0, de ce e afară mingea în careul de dublu, de ce dacă dă serviciul în plasă mai are voie să dea unul etc. Nu aveam timp să-i explic ei astea. Și a ieșit.

A mai intrat la final, când deja eram prea supărată ca să mai scot un cuvânt. A zis că nu mă înțelege. 3 ani mai târziu, ea încă nu înțelege tenisul. Nici nu mai trebuie azi să mă audă țipând.

3 ani mai târziu, tata a înțeles tenisul și e gata să plece de la muncă mai devreme pentru asta. Pe el l-am salvat. Și mama pare să înțeleagă ceva. Nu multe, dar măcar nu mă întreabă de ce arbitrul e cocoțat pe un scaun.

Și, cel mai important, 3 ani mai târziu o să urmăresc meciul ăsta cu el, care a înțeles cât de cât care e treaba cu tenisul. Mai avem de muncă, dar atitudinea contează.

3 ani mai târziu, n-o să mai închid televizorul supărată.

Pentru că am imaginea cu Simona întinzând mâinile la cer, lăsând racheta să-i cadă și privind lung la oamenii ei.

Și încă o imagine. Un om mic cu un trofeu mare.

***

off topic: sunt fericită și tristă în același timp cu privire la interesul neașteptat arătat de primărie să amplaseze ecrane prin oraș, pentru ca oamenii să iasă în stradă să o vadă pe Simona. Păcat că trebuie să fie finală de GS, dar e OK și așa.

și în sfârșit vezi la Antenă și altceva în afară de Capatos și Simona Gherghe. Vezi o adevărată Simona. mă mir.

***

acum 3 ani era Sharapova, acum e Ostapenko. Un semn că generațiile se schimbă. Dar nu și Simona. Simona e încă acolo.

Cu sufletul la gură, #HAISIMONA!

happiness

18527806_1637422826298619_4589648980665791717_n

you. are. simply. amazing.

DSC_58092-660x400

asta.este.pentru.patrick.

și atât.

running

Într-un oraș adormit, eu sunt mereu pe fugă. Cu nasul în telefoane, nemaivăzând pe unde calcă, bucureștenii parcă dorm în loc să meargă. Iar eu fac slalom printre ei în fiecare seară, după o zi prea lungă de facultate, muncă și drumuri pe jos cu orele.

Și apoi mă gândesc că poate graba să ajung acasă nu se datorează firii mele energice, ci pentru că nu-mi place ce fac. Poate că dacă ar sta altfel lucrurile la muncă, nu aș mai alerga așa acasă, la un meci de tenis sau o carte bună.

Și cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât îmi dau seama că exact așa stau lucrurile. Și ceva îmi spune că mă îndrept spre o nouă demisie, dar o iau ca pe un lucru bun. Căci oricum facem prea puține lucruri care ne mai fac fericiți.

***

Mi s-a pus pe călătorii și pe văzutul Europei și sunt gata de drum. Italia, Germania, Grecia. Roma, Berlin, Thassos. Toate cu alți oameni.

***

”Și cu toate astea, am scos-o la capăt. Indiferent din ce mama naibii sunt plămădite sufletele noastre, ele sunt la fel”

small stuff

94888-Lovers-Kiss.jpg

o bucățică de gheață la 30 de grade, scursă pe sub tricou pentru care te-am fugărit prin toată curtea, dar care mi-a adus zâmbetul pe buze și mi-a umplut inima

două floricele frumoase, rupte din pomul vecinii din colț cu nume de animalul ăla de care mă tem eu cel mai tare, care au rămas înfipte în vaza de la poartă, care mi-au mai adus un zâmbet sincer

un drum scurt, dar numai al nostru, cu o mână peste a mea și un viitor frumos în față, care m-a făcut să râd pe dinăuntru

un mesaj random, dar la momentul potrivit, care mi-a șters lacrimile

câteva gesturi mici de care tu zici că nu mă bucur, dar pe care le țin ascunse în mine pentru momente ca astea. momente în care am nevoie să-mi amintesc de cât de frumoși suntem împreună

clișeu

în spatele sărbătorilor ăstora stă numai fericirea de a fi acasă, lângă cei dragi, în jurul unei mese. clișeic, dar e un clișeu veritabil. și nimic nu se va compara vreodată cu asta. și nu vei mai avea timp de poze, de stat pe telefon, de pierdut printre probleme. e timp doar de vorbă, ești liber, ești acasă.

și când familia lui devine familia ta și ultimul lor salut îți umple inima de bucurie, sărbătorile devin mai magice ca nicicând.

”se face vară, să vii mai des”

și e cel mai sincer zâmbet din weekend-ul ăsta

**

alt clișeu:

535 de zile cu tine.

**

și încă unul

nu mai știu încă unul acum

dar știu că uneori te doare tot și îți înghiți lacrimile și accepți totul

că ce s-ar alege dacă n-am înghiți în sec?

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: