Search

Xoxo M.

~since 07.03.2012~

family

I am so lucky to have you in my life

De șase ani, îmi sunteți familie. Nu mai știu cum ați apărut în viața mea, nu mai știu nici cum ați rămas. Tot ce știu este că azi, după atâta timp, voi sunteți încă aici.

Aș vrea să dau puțin timpul înapoi, la zilele în care habar nu aveam ce o să deveniți pentru mine. Aș vrea să mă întorc acolo ca să vă strâng în brațe și să vă spun că noi, noi trei, o să reușim. Aș vrea să vă spun că peste ani, o să privim cu drag spre toate momentele alea care vor fi devenit amintiri și că ne vor da lacrimile în același timp într-un local din Pipera. Aș vrea să vă spun că veți deveni familie, că ritualul nostru va fi să ne pregătim împreună înainte de petreceri și că cele mai mari probleme ale noastre vor fi ce culoare de teneși să ne cumpărăm.

Sunteți minunate. Sunteți acel tip de oameni pe care nu oricine are ocazia să îl întâlnească în viață. Tot ce am făcut vara asta împreună, toate amintirile și momentele frumoase petrecute împreună sunt parte din mine. Voi sunteți parte din mine.

Și pentru asta vă mulțumesc. Vă iubesc.

 

 

Advertisements

not enough

uneori vrei să fii cea mai bună versiune a ta pentru unele persoane. știi că ești o persoană dificilă și știi că era mereu vina ta. și apare acea persoană pentru care ești în stare să renunți la tot. la orgoliul tău nemăsurat, la comportamentul neadecvat. renunți la tot ce era negru în tine. pentru că știi că persoana aia chiar merită.

și cu toate astea, cu toate eforturile pe care numai tu le știi, nu ești destul. și niciodată nu vei fi. și nu e vina ta, nu e vina lui. nu e vina nimănui.

happy soul

WhatsApp Image 2017-09-10 at 23.08.44

vreau să scriu despre insula aia plină de magie care ne-a fost casă pentru o săptămână. vreau să-mi amintesc de cum ne atingeau valurile și de cum ne prindea apusul împreună în fiecare zi. despre cum ne sufla vântul în ceafă când goneam pe străzi pe un ATV, despre cum ai avut curaj să mă lași să conduc și despre cât de strâns mă țineai de mijloc, ca și cum n-ai fi vrut să mai plec vreodată.

și vestea bună e că nu mai plec.

*

că în visul meu eram întinși pe o pătură, cu stelele deasupra noastră. că părul meu se răsfira pe brațul tău, în timp ce capul se odihnea pe pieptul tău. ni se încolăciseră picioarele și ni se atingeau degetele și tot universul ne privea. și toată iubirea din lume plutea acolo, deasupra noastră și eram doar noi și nu ne mai păsa de nimic. și te iubeam, așa cum te iubesc zi de zi. mai mult și mai mult.

*

cumva a venit septembrie și e trist și frumos în același timp. a fost una dintre verile alea pe care nu le uiți. o vară d-aia în care am stat cinci zile cu totul acasă. și pe restul le-am umblat. cu familia mea. cu familia ta. cu V, cu muzica la maxim și geamurile lăsate. Cu R, într-un colț de lume în care sper să mă întorc cândva. la bunicii mei. la ai tăi. la ai lor.

vara asta am fost voluntar. am trecut graniță după graniță și o mare în lung și-n lat. am înotat. am zâmbit. am iubit. vara asta s-a simțit bine, ca verile alea de când eram mică și nu-mi păsa de nimic. vara asta am citit, am dansat, am privit apusuri și răsărituri, am condus. am fost mândră și fericită, am plâns și am râs din nou, am simțit că trăiesc. vara asta a fost genul ăla de vară pe care ți-o amintești. nu datorită locurilor, nu datorită lucrurilor. datorită oamenilor.

vara asta a fost frumoasă. vara asta s-a dus.

*

am pus hanoracul pe mine și i-am zis să mă țină strâns la piept, că mi-e frig. și s-a întunecat la opt, în loc de zece și câteva picături de ploi ne-au amintit că tot ce e frumos trece repede. și e septembrie, dar e bine. noi suntem bine și doar asta contează. e frig afară, dar nu și în inimile noastre.

*

să nu-mi mai mulțumești vreodată. sunt aici și mereu voi fi și mereu te voi ține în brațe când te năvălesc problemele. ai încredere în tine așa cum am eu și vei vedea altfel viața. pentru că dacă nu vei reuși tu, nimeni n-o va face. vara asta a fost minunată, în primul rând datorită ție. eu îți mulțumesc. și te iubesc. enorm.

 

experience

DSC_2126

Cred că despre asta e în viață. Despre experiențe și momente, despre oameni și amintiri. Despre colecții de povești pe care le ții pentru tine și din care înveți ceva, în fiecare zi. Viața e despre emoții profunde și clipe perfecte. Viața e despre a face ceea ce te face fericit, cât mai des cu putință.

***

Azi nu mai filosofez, ci povestesc. Vreau să povestesc despre o săptămână magică petrecută în Tabăra Meseriașilor din Țara lui Andrei. Vreau să vorbesc despre emoții și amintiri colectate adânc în suflet, de unde nu le poate lua nimeni nicicând.

O săptămână alături de meseriași. Copii din medii defavorizate, care pentru o săptămână au fost parte din frumoasa poveste a lui Andrei. Copii care nu au avut niciodată șansa să facă ceea ce le place, din lipsă de condiții. Copii cu multe povești în spate și durere în suflet, dar pe care îi lega ceva mult mai profund: pasiunea de a face lucruri frumoase.

Cineva cu suflet mare a vrut să investească în copii. În special, în cei în care se vede potențial, dar care nu poate fi atins din cauza problemelor financiare, în cea mai mare parte. Cum nu e vina lor că viața a fost prea crudă cu ei, acești copii au primit o nouă șansă de la viață și au ajuns în Țara lui Andrei. Speriați. Înfricoșați chiar.

Mulți își doreau să se întoarcă acasă, din simplul motiv că nu își mai părăsiseră căminul niciodată. După o zi, însă, totul s-a schimbat. Tot după o zi au apărut și primele lacrimi. Cred că poți fi cel mai dur om de pe planetă, la așa ceva nu reziști. Nu ai cum să fii tare când un copil îți povestește despre părinții lui decedați, când îi vezi că VOR, dar nu pot face anumite lucruri pentru că nimeni nu a fost acolo pentru ei când a trebuit.  Nu ai cum să fii tare când te apuci să scrii pe un șervețel alfabetul, pentru că el uită literele. Cum să nu plângi când, cu atât de multă sârguință, reușește să umple o foaie de cuvinte, iar la final obține o bursă pentru cea mai mare evoluție?

Copii care vor, dar cu care soarta a fost prea rea.

”Care este cea mai mare dorință a ta?

S-o aduc pe mama înapoi”

”Îți place aici?

Nu aș mai pleca, dar trebuie, pentru că mamaia e bolnavă și doar pe ea o mai am și nu vreau să o pierd. Trebuie să am grijă de ea”

”(către un copil surdo-mut, prin semne) Ce îți dorești tu cel mai mult pe lume?

Să aud muzica.”

Vă mulțumesc, dragilor, pentru că m-ați învățat atât de multe lecții. Că m-ați învățat să nu mai fiu superficială. Că m-ați învățat să fiu curioasă și dornică să aflu mereu lucruri noi, că m-ați învățat că SE POATE chiar și atunci când ei te opresc din drumul tău spre succes.

Sunteți niște omuleți atât de puternici și mi-aș dori ca într-o zi să pot fi și eu așa. Până atunci însă, tot cu lacrimi în ochi închei și acest post, și această săptămână pe care nu o s-o uit vreodată.

atât

I wasn’t looking for love

I was looking for myself

And then I met you

 

 

oameni

CLX030115_104

cred că în viață ai nevoie de oameni care să îți devină model de urmat și, nu știu cum, într-un singur weekend am cunoscut o groază de astfel de oameni

sunt oameni pe care îi vezi așa cum sunt ei, în cel mai sensibil moment din viața lor, cu lacrimi în ochi și o groază de durere în suflet. îi asculți și știi că te doare și pe tine, pentru că viața chiar nu e corectă cu unii. îi vezi puternici, îi vezi că încă mai pot, după atâtea și atâtea și cumva îți dorești ca într-o zi să ai și tu puterea lor. îți dorești să le ștergi cumva lacrimile și să îi alini, pentru că tu știi că nu merită așa ceva. dar numai tu știi asta, pentru că altora nu le pasă. și tot ce poți e să îi strângi în brațe și să taci. pentru că tu n-o să înțelegi niciodată prin ce trec.

și mai sunt oameni cu un suflet prea mare pentru lumea asta. oameni care ar dărui, fără să ceară nimic la schimb, tot ce au. oameni în ai căror ochi vezi iubire și ceva bun, pe care nu-l poți descrie. și lor tot ce poți să faci e să le mulțumești, deși deep down, simți mult mai mult decât atât. e apreciere pentru cine sunt și dorința ca într-o zi să fii exact ca ei.

și un copil cu suflet mare care încă se mai bucură de vacanțele la țară cu bunicii și care găsește într-o zi în care s-a jucat cu mingea mai multă fericire decât într-o zi în care a stat pe telefon. și undeva acolo, e speranță.

***

am vrut să scriu mult mai multe în postul ăsta. dar undeva mi s-au încurcat amintirile cu emoțiile.

am vrut să scriu că mi-a plăcut să merg desculță prin țărână, că am iubit fagurele de miere cules de un bunic cu o inimă mare, că aș fi rămas pentru totdeauna acolo, la Dunăre, jucând volei cu ei și râzând.

am vrut să scriu că mi-a fost cumva dor să ies ”la un suc” într-un sat nebun, cum o făceam o dată, că nu a mai contat nici căldura și nici oboseala când am ascultat cu admirație un om pasionat vorbind despre istoria noastră și că apa aia de la nouășpe metri adâncime a însemnat… totul.

am vrut să scriu despre dorința pe care mi-am pus-o și care se împlinește în fiecare zi cu oamenii ăștia minunați, despre bunicii care mi-au dat o lecție de viață și despre niște fete minunate care îmi fac mereu pielea de găină.

dar toate astea au sens numai în capul meu.

***

cred că atunci când un astfel de weekend ajunge să nu mai conteze datorită a ceea ce ai făcut, ci datorită a ceea ce ai învățat din toată experiența asta, cred că atunci crești cu adevărat.

mulțumesc, oameni minunați.

***

într-o zi o să învăț să scriu exact ceea ce simt. și poate va fi și o zi în care posturile mele nu se vor mai încheia cu mine, având lacrimi în ochi.

vă iubesc.

confuz

3508873

cred că m-am gândit și răzgândit de vreo cincizeci de ori

și într-un fel am impresia că toată viața am făcut alegeri greșite, dar într-un fel mă bucur că le-am făcut. mereu am avut ceva de învățat din ele și nu știu dacă asta e bună sau rea. știu doar că mi-e greu să mă despart de o echipă cu care am împărțit și bune și rele juma’ de an. dar cred că a venit momentul s-o fac. și dacă se dovedește și asta a fi o decizie greșită, nașpa. noi să fim sănătoși.

uneori pui punct acolo unde ai fi vrut să fie doar virgulă. pui punct unei experiențe frumoase, care la un moment dat ai crezut că îți este viitorul. dar mergi mai departe și zâmbești. va fi bine, îți repeți. dar adevărul e că habar n-ai cum va fi.

*

nu știu dacă o să pot vreodată să descriu cum se simte ora 21, într-un foișor, la țară, cu ochii spre stele și un vânt liniștit. cu tine de mână, cu zâmbetul ăla minunat. cred că n-o să uit niciodată weekendul ăsta, pentru că într-un fel sau altul, cred că el ne-a adus la liman. cred că ne pierduserăm în larg, dar ne-am ancorat unul de altul și am ajuns la țărm. și cred că în viața oricărui om există un moment critic și o secundă în care decide dacă îl depășește sau nu.

și îmi râde inima de bucurie când îmi dau seama că noi am făcut-o

*

îmi ziceai o dată că tu nu crezi că viața e grea, ci că mai degrabă noi ne-o complicăm și cred că așa e. cred că e momentul să ne mai și relaxăm.

*

ah, ce picioare reci ai

urmează stația timpuri noi și timpuri noi ne-așteaptă pe noi doi

.

Cred ca pe toti ne darama ceva.

Si cred ca toti avem o persoana care stie exact ce ne poate darama.

Faza e ca niciodata nu te astepti ca fix acea persoana sa te si darame.

Si cand te rogi sa treci si peste noaptea asta, cand simti ca te-ai rupt in mii de bucatele… incepi sa crezi ca e prea tarziu.

Drama queen. Asta sunt. Am nevoie de un blog doar al meu. Pe care sa nu-l citeasca nimeni.

Si totusi, dau post la asta, nu-l las in ciorne.

Ca sa-l vezi. 🙂

pasiune

Unde eram acum 3 ani?

Tot acasă. Pe atunci nu reușisem să conving pe nimeni din familie să se uite la tenis cu mine. Pe atunci încă mai stăteam cu sor-mea și-mi amintesc că și-a luat laptopul și a plecat repede în cealaltă cameră, ca să nu vadă așa ceva. Din cinci în cinci minute, mai țipa de la o cameră distanță să nu mai urlu, că o deranjez.

În ultimul set, a venit și ea în cameră. Era sătulă de urletele mele. A încercat să se uite timp de vreo două game-uri. Mai mult m-a enervat. Nu înțelegea nimic. De ce de la 15-0 trece la 30-0 și nu la 16-0, de ce e afară mingea în careul de dublu, de ce dacă dă serviciul în plasă mai are voie să dea unul etc. Nu aveam timp să-i explic ei astea. Și a ieșit.

A mai intrat la final, când deja eram prea supărată ca să mai scot un cuvânt. A zis că nu mă înțelege. 3 ani mai târziu, ea încă nu înțelege tenisul. Nici nu mai trebuie azi să mă audă țipând.

3 ani mai târziu, tata a înțeles tenisul și e gata să plece de la muncă mai devreme pentru asta. Pe el l-am salvat. Și mama pare să înțeleagă ceva. Nu multe, dar măcar nu mă întreabă de ce arbitrul e cocoțat pe un scaun.

Și, cel mai important, 3 ani mai târziu o să urmăresc meciul ăsta cu el, care a înțeles cât de cât care e treaba cu tenisul. Mai avem de muncă, dar atitudinea contează.

3 ani mai târziu, n-o să mai închid televizorul supărată.

Pentru că am imaginea cu Simona întinzând mâinile la cer, lăsând racheta să-i cadă și privind lung la oamenii ei.

Și încă o imagine. Un om mic cu un trofeu mare.

***

off topic: sunt fericită și tristă în același timp cu privire la interesul neașteptat arătat de primărie să amplaseze ecrane prin oraș, pentru ca oamenii să iasă în stradă să o vadă pe Simona. Păcat că trebuie să fie finală de GS, dar e OK și așa.

și în sfârșit vezi la Antenă și altceva în afară de Capatos și Simona Gherghe. Vezi o adevărată Simona. mă mir.

***

acum 3 ani era Sharapova, acum e Ostapenko. Un semn că generațiile se schimbă. Dar nu și Simona. Simona e încă acolo.

Cu sufletul la gură, #HAISIMONA!

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: