today

știu că timpul trece oricum și că trebuie să am răbdare – dar eu nu mai am și asta a fost mereu problema mea. că am vrut să am totul ieri dacă se poate 🙂

știu că trebuie să trag încă puțin de mine și apoi gata. dar asta a fost mereu problema mea – că trag mult de mine și apoi, de-odată, nu mai vreau să o mai fac

știu că va fi bine în cele din urmă. dar până atunci trebuie să mă mai plâng puțin, deși mai știu și că n-am chiar dreptul să mă plâng

***
n-am mai scris de câteva luni bune aici și e un motiv pentru care am ales ziua asta s-o fac. pentru că azi m-am trezit, am văzut ce dată e și…

și m-au cuprins multe. mai multe decât aș fi crezut și mai multe decât aș putea vreodată să pun în scris.

mi s-a făcut dor de multe lucruri și de mulți oameni

mai ales de unul anume

și-aș vrea ca uneori timpul să mai treacă și invers și să mă mai pot întoarce în unele locuri și la unele persoane

mai ales la una anume

***

hope all your wishes come true

life as a process

Ce sentiment. Să te întorci acolo unde au rămas părticele din sufletul tău acum vreo cinșpe ani. 

Am vrut să iau tot satul la picior, de-o parte și de cealaltă a șoselei, așa cum făceam când aveam doar vreo doișpe ani și mergeam de la o bunică la cealaltă. 

Și m-au inundat amintirile. Cu locul unde mi-a rămas blocată roata de la bicicletă pentru că veneam cu viteză din vale, fără frâne. Cu lacul care nu era de fapt un lac și unde jucau băieții mai mari fotbal, acum un mare câmp de nimic. Cu valea unde se ascundea un cârd de gâște care mă sâsâiau de fiecare dată când treceam pe lângă ele. Cu tonomatul de înghețată, acum o casă părăsită. Cu fiecare uliță pe care am bătut-o în lung și-n lat, acum mulți ani, în zilele de vară.

Și am intrat din nou cu un nod în gât în curtea aia părăsită de la capătul uliței pe care jucam Rațele și Vânătorii. Și era la fel de goală ca ultima dată, la fel de tristă. Doar câteva poze alb negru mai aduceau aminte că acolo, pe prispa înaltă, a fost o dată o bunică, cu andrelele de croșetat și un bunic, lângă un casetofon care anunța fie vremea zilei, fie răsuna o melodie populară.

Parcă sunteți mai mică decât ultima dată când v-am văzut – am zis eu, în naivitatea mea, de parcă oamenii ar crește invers.

Nu sunt eu mai mică, Mihaela, ai crescut tu – mi-a răspuns. 

Din păcate…

***

Și ne-am încheiat plimbarea prin sat după exact o oră și jumătate. Și deși eram lovită de multe sentimente, mi-am dat seama că face totul parte din proces. Acum cinșpe ani, băteam satul ăsta la picior de una singură, creându-mi amintiri care am rămas cu mine pe viață. Acum, l-am bătut cu M. și i-am povestit tot – mai mult decât voia să audă sau decât își va aduce aminte vreodată. Și sper din tot sufletul că peste câțiva ani, vom fi tot noi doi și încă cineva care să se plimbe pe străzile încă neasfaltate, creându-și propriile amintiri.

Island life

Aș fi vrut să rămân acolo

Printre zmee gigantice înălțate de niște copii care nu au multe, dar sunt atât de fericiți

Printre oameni calzi, care nu se grăbesc nicăieri, niciodată

Printre copaci și flori de toate felurile, cu mirosurile lor incredibile

Printre scutere și trafic, miros de benzină și haos

Printre căsuțe de bambus și acoperișuri de stuf

Printre orezării și plantații de cafea, printre temple și cascade, prin junglă și pădure, la plajă și pe un vulcan

Printre toți și toate

Ca și cum aș fi de-a lor

*

Villa 104. Sau despre cum uneori, unele locuri îți dau un vibe pe care știi deja că n-o să-l uiți vreodată

*
O seară de muzică și dans. Un ocean care se retrage la reflux. Un drum liber – oceanul pe stânga, jungla în dreapta. Un scuter care trosnește la fiecare gaură din asfalt. O barcă care aleargă prea repede printre niște valuri prea mari. O maimuță care își desface o sticlă de suc și bea ce a mai rămas. Un Gecko care te trezește la două noaptea. Un apus printre nori și picături de ploaie. Niște femei cu pălării haioase care muncesc când afară sunt 40 de grade. Un sarong colorat. Un mic dejun plutitor. Un frangipan. Valuri de doi metri și multă spumă în urma lor. Niște pantaloni prea largi și multe trepte de urcat. Puțin karaoke. Mult orez.

*
Deși nu mai știu exact anul (poate 2019, poate 2020), îmi amintesc ce mi-am zis atunci. Când am văzut pentru prima dată peisajul (într-un reel, pe Instagram) care mi s-a părut ireal. Știu exact ce mi-am zis – cuvânt cu cuvânt. Și câțiva ani mai târziu, fără să îmi dau seama, ceva ce nici nu știam că e un vis a devenit realitate.

Și am stat acolo, printre sutele de oameni care voiau o poză cu locul și am analizat soarele cum bătea pe stânca aia. Și mi-am dat seama că eram acolo. Eu. În. Acel. Loc. La care nici nu visam. Care credeam că e imposibil de atins. Și atunci a făcut totul sens.

Atunci am știut că sunt deja mulți ani de când absolut nimic nu mai este imposibil pentru mine. Mi-a luat ceva să mă prind, totuși. Atunci mi-am dat seama că poți transforma orice vis in realitate dacă ai curajul să crezi suficient de mult în asta.

Și tot în acel moment, în care mi se derulau toate astea în minte și mă abțineam să nu plâng, mi-am amintit un citat de pe instagramul lui B. Nimic fără iubire. Și cu el de mână acolo, eram invincibilă.

*

Și-am reintrat în ritmul meu, deși a fost puțin greu să mă întorc din locul ăla magic. Am revenit la planuri, foi peste foi, Exceluri și cifre.

Și două zile mai târziu era totul deja pus la punct – un nou plan, o nouă destinație. Pentru că nimic nu mă face să mă simt mai alive.

*

Bali, you were everything and a little more

My heart is full of you

Thank you.

Congrats, D.

doamne, ce sentiment ciudat

n-am crezut niciodată că o să mă afecteze așa ceva la modu’ ăsta

când am făcut conexiunile și mi-am dat seama că erau toți acolo, oameni care o dată au fost parte din mine și pe care i-am numit familie

și eu nu eram

și-mi repetam că e normal să fie așa. eu am ales. și totuși…

mi-ar fi plăcut să mai vorbim

să păstrez legătura cu niște oameni care la un moment dat mi-au fost ca niște părinți

să îl felicit pentru aseară – pentru că m-am bucurat atât de tare când le-am văzut numele pe fotografii

mi-ar fi plăcut să mai vorbesc cu el – despre tot

dar ei erau toți acolo. și eu aici. și-mi puneam mii de întrebări despre ce ar fi fost dacă

dar nu contează ce ar fi fost dacă

contează că ei sunt toți bine și fericiți

și asta e de ajuns

vibes

m-am întors pe ulița aia uitată de lume, unde iarba a crescut prea mult să mai poți intra cu mașina, așa că o iei la pas

iar la capătul ei nu te mai așteaptă nimeni – nici mamaia care croșeta pe prispă, nici tataie care asculta un radio la fel de bătrân ca el pe fotoliu

nu mai latră niciun cățel, nu mai cântă niciun cocoș

te uiți stânga-dreapta și nu recunoști liniștea

care e atât de dureroasă

care îți amintește că nu mai ai nimic

și că n-ai apreciat suficient când ai avut

***

am vrut să conduc pe drumul ăla pentru că e atât de special pentru mine

pentru că îmi amintește de copilărie, de o gară arhiplină și de multe bagaje

și ai știut exact când să ne oprim din vorbit, ca eu să pot simți liniștea din jur

și am mers încet și m-am bucurat de un asfalt prost, cu multe gropi

m-am bucurat de un câmp verde imens și câteva flori răsărite în mijlocul lui

m-am bucurat de soare și am deschis ușor geamul

și am știut că atunci, acolo – eram tot.

***

și-am așezat jucăriile pe o pătură și ne-am bucurat

tu de soare și de noii adidași cu luminițe

și eu de tine

***

zilele astea am conștientizat multe:

că nu mai e de noi să mergem în club – deși oricum n-a fost niciodată

că pot să spun, fără să clipesc, că am tot – absolut tot

că sunt mândră de mine, de noi – și că mereu am fost

că nimic nu se compară cu mânuța lui în a ta și un zâmbet de copil

***

o lună

n-am așteptat ceva atât de mult niciodată

hello

n-am mai făcut o retrospectivă a anului așa cum obișnuiam aici pe blog la final de 2022. dar dacă aș fi făcut, aș fi avut atât de multe lucruri de pus pe foaie.

mi-au amintit bilețelele că am avut un an al naibii de bun. că n-am stat locului. că mi-am făcut amintiri. că am trăit, așa cum mi-am promis că o s-o fac.

a fost un an bun 🙂

***

și am început anul 2023 mai liniștită. parcă totul s-a așezat. am făcut schimbarea de care m-am temut și mi-am dat seama că nu era nimic de temut ( 🙂 ). nu puteam să iau o decizie mai bună. câtă liniște a venit cu schimbarea asta.

și am început anul 2023 înconjurată de piticii mei pe care doamne! cât îi iubesc. câtă dragoste răspândesc în jurul lor niște suflete atât de mici. și cu câtă căldură ne umplem de fiecare dată când îi avem prin preajmă.

și am început anul 2023 ca în fiecare alt an – cu gândul că va fi un an bun.

***

e ceva ce îmi lipsește. vibe-ul ăla bun pe care mi-l dădeau niște oameni atât de speciali.

dar nu le poți avea chiar pe toate 🙂

***

așa că am început să pun pe foaie tot ce vreau să fac anul ăsta.

și, ca în fiecare an, știu că o să iasă toate.

***

o carte bună: Born in Crime

atât

start over

ce săptămână nebună

și câte mai urmează…

*

de unde să încep?

să încep cu cuvintele frumoase ale unui om care m-a susținut mereu, căruia i-a păsat, omul care a văzut ceva în mine și care și-a luat din timpul lui ca să-mi spună cum vede el lucrurile pentru mine? R.

sau cu cuvintele unui om atât de special care m-a ajutat, deși i-ar fi fost mai bine să n-o facă, omul căruia îi datorez multe… foarte multe? A.

sau poate mai bine cu cuvintele omului care îmi e cel mai drag pe lume în momentul ăsta? care mi-a spus că sunt prea mișto și că refuză să creadă? O.

*

dar știi ce e cel mai mișto, de fapt? să știi că lași ceva în urma ta. să știi că sunt oameni care și-ar fi dorit să mai stai. pe bune, nu din complezență. să știi că ai ajutat, că lumea te-a apreciat… this is something to live for.

un sentiment pe care mi-e atât de greu să-l descriu și care mă umple în momentul ăsta de lacrimi.

*

patru ani. și ce ani intenși. când îmi amintesc unde eram și când realizez unde am ajuns… e ireal. câte am învățat, cât am crescut, prin câte am trecut, ce oameni am întâlnit și unde am ajuns. ce călătorie mișto. ce frumos a fost drumul. cu obstacolele lui, cu zâmbetele și lacrimile apărute pe parcurs, totul…

dar ca orice în viață, se termină. și o iei de la capăt.

*

mi-au spus că e o greșeală. mi-au spus și că e foarte bine s-o fac. mi-au spus să mă mai gândesc. și mi-au spus să nu mai stau pe gânduri. mi-au spus să nu mă grăbesc. și mi-au spus și să iau o decizie mai repede.

așa că mi-am petrecut câteva seri bune vorbind cu mine însămi pe balcon. și m-am gândit și răzgândit de o sută de ori. și am făcut liste cu avantaje și dezavantaje, am tras linie si am adunat. și, tot indecisă, m-am mai gândit puțin. și apoi mi-am dat seama.

eu în viață mi-am luat deciziile numai bazate pe instinct.

și cele mai bune decizii din viața mea au fost cele luate fără prea multă dezbatere.

și-am știut chiar atunci c-o s-o fac.

mi-am amintit că sunt genul de om care trebuie să facă ce-i trece prin cap.

pentru că altfel îmi petrec restul vieții gândindu-mă la what if.

și nu știu dacă e o decizie bună sau proastă.

o să aflu curând.

dar oricum ar fi, vreau să-mi reamintesc că e ceea ce am vrut acum.

și e tot ce contează

pentru că eu contez

*

4 years later, I’m saying goodbye

cu lacrimi

cu fericire

cu speranță

cu încredere

but it’s still a goodbye

Mereu

o să te caut mereu în mulțime.

și n-o să-mi fie niciodată rușine să recunosc.

zâmbeai și m-am bucurat mult.

*

chiar dacă a stat mereu cu spatele, m-am uitat numai la el. și am zâmbit încontinuu. pentru că îmi e în continuare atât de drag. și pentru că am mii de amintiri pe care le port cu mine. și aleg să le vorbesc tuturor cu atâta emoție despre el. chiar și când el se preface că nu mă vede 🙂 maybe one day.

*
5km

7km

10km

pentru că atunci când simți că nu mai poți, mai poți puțin.

*
ce vibe bun e în jurul meu.
și ce dragi îmi sunteți.

*
me again. o geacă galbenă și niște adidași în picioare. pentru că asta sunt eu.

*
that voice. I missed it. that laugh. I love it

only summer

de-ar fi vară mereu

pentru că e clar că vara are ceva magic

***

un apus de soare, o rochie albastră, un dans random, câteva poze, o mare liniștită, două prosoape mari, o doză de cola și o gașcă frumoasă. am știut chiar în acel moment că ăla va fi highlight-ul vacanței. că aia e imaginea cu care o să rămân. și că momentul ăla îmi descrie viața în acest moment: frumoasă, random și total neplanificată, liniștită și, cel mai important, plină de oameni frumoși

iubesc vara.

***

1. o barcă și muzică veche, românească. 2. o placă și niște echilibru. 3. o noapte cu lună plină, o apă care nu se mai simțea rece și un sentiment de libertate copleșitor. 4. muzică la maxim, 7 oameni înghesuiți într-un van, un drum parcurs noaptea. 5. patru sute de scări. 6. un vibe cum numai Grecia îți poate da.

***

“Ok, Mihaela, now… RUN!”

Ce senzație. Să fii deasupra tuturor. Să ai un infinit de albastru în jurul tău. Să vezi o apă orbită de soare, un turcoaz incredibil. Să îți simți inima în gât. Să ai senzația de gol în stomac. Să te învârți pe deasupra lor. Să vezi oameni mici și să-ți vină să țipi la ei că trebuie să încerce asta.

Au fost vreo 7 minute, dar au fost atât de intense că acolo, atunci, eu m-am gândit la astea:

– cât sunt de norocoasă

– cât de mici suntem în lumea asta mare

– câte mai am de făcut și câte am ratat până acum

***

m-am întors în apartamentul din Berceni și s-a simțit bine. pentru că după drumuri și iar drumuri, uneori e bine să te aștepte o acasă. dar pentru puțin timp. pentru că planuri sunt cu miile, iar visele noastre nu mai au limite după vara asta. nimic nu mai e imposibil. așa că închid blogul acum, deschid un tab nou și îmi mai cumpăr un bilet de avion. pentru că mi-am promis că de acum încolo, e totul sau nimic. viața trăită la 100% sau deloc. nu mai există cale de mijloc.

***

las aici o conversație de care nu știu decât eu, ca să-mi amintesc mereu că un strop din sufletul meu a rămas acolo, pe strada aia liniștită din Luxembourg, unde noaptea ajungea greu, iar timpul avea altă dimensiune

“can’t wait for you to be back here”

“how do you know I will?”

“I don’t.”

” 🙂 to be honest, I don’t really feel like we are ever gonna meet again”

“don’t say that, Mihaela”

“why?”

“because I know we will”

“and how do you know that?”

“I just know. and until then, enjoy your summer”

and then he left. and then I left. and maybe he was right. or maybe he wasn’t. we will see.