Luna îmi lumina calea, iar frunzele îmi amortizau pașii. Eram singură într-o pădure întunecoasă, o bucățică de Rai. Mi-am închis ochii, încercând să îmi alung frica care îmi cuprinsese corpul. Matt ar fi trebuit să ajungă de mult să mă ia cu mașina. Ce naiba pățise? Ce pățise chiar acum, când eu eram singură într-o pădure obscură, dintre copacii căreia putea ieși oricând un animal înfometat, gata să mă înfulece. Mă simțeam al naibii de rău. Îmi simțeam mâinile tremurând și inima bătând oribil de tare. Milioane de idei tâmpite îmi cuprinseseră gândul, iar inima mea era la un pas de a-mi părăsi corpul. Plămânii tânjeau după oxigenul pierdut, iar ploapele mi se închideau greoi. Mă simțeam cum nu mă simțisem niciodată. Îmi era frică. De tot. Atunci am auzit mașina, care trebuia să fie a lui Matt. TREBUIA. Mi-am întors privirea, rotindu-mă la o sută optzeci de grade.

Atunci, în fața mea s-a ivit el. Un bărbat înalt, îmbrăcat tot în negru. O jachetă neagră, o pereche de jeanși negri. Părul negru, ciufulit. Era… înfricoșător. Totuși, ochii lui de un albastru strălucitor, îi luminau fața și îi dădeau acea sclipire permanentă. M-am dat instinctiv înapoi un pas, căutând cu privirea mașina al cărui claxon se auzise. Nu era nicăieri și nici urmă de lumină. Totuși, bărbatul din fața mea rămăsese acolo, fără să vorbească. Nici măcar nu știam dacă îmi era frică sau dacă îmi plăcea. Simțeam ceva, dar nu știam ce.

S-a apropiat la un milimetru de mine, prinzându-mi ușor brațul. Avea în mișcări acea delicatețe și finețe de care dă dovadă doar un gentelman. Mi-a zâmbit ușor, pierdut parcă în gânduri. Avea acea expresia a feței care mă făcea să mă întreb dacă îl cunoșteam. Pentru că el parcă mă căuta, undeva în mintea lui. Atunci a vorbit pentru prima oară.

-Katherine?

Mi s-a strâns inima. I-am simțit atingerea pierdută, iar apoi degetele extrem de reci. M-am gândit la numele rostit de el, dar în zadar. Nu cunoșteam nici o persoană cu acest nume. Nu aveam nici o idee cu cine mă cofundase. Știam doar că îmi plăcea privirea lui rece și sclipirea aceea intensă a ochilor. Vroiam să vorbesc, să lămuresc situația, dar nu reușeam. Aveam limba încolăcită și mintea pierdută în detaliile perfecte ale trupului său.

-Katherine? întrebă el din nou, zâmbind ștrengărește.

El chiar vroia să fiu Katherine. Mi-am dat seama de asta, după impulsul cu care vorbea, după ascuțimea vocii. Dar aveam să îl dezamăgesc, căci în fața lui nu era fata pe care o vroia. Mi-am eliberat gândurile și am dat drumul primelor mele vorbe.

-Îmi pare rău, eu sunt Elena. Elena Gilbert. Iar tu ești…?

-Elena. Ăăă, îmi pare rău. Eu sunt… Damon. Damon Salvatore.

Era pierdut și clar dezamăgit. A vrut să plece, lăsându-și bărbia ușor în jos și depărtându-se de mine. M-am simțit groaznic și chiar dacă nu înțelegeam de ce, îmi doream să mai rămână. Să ne cunoaștem. Așa că l-am făcut să se întoarcă cu o întrebare stupidă și poate mult prea… personală.

-Cine e Katherine, Damon?

I-am zâmbit. Îmi plăcea numele lui. Îmi plăcea să îl rostesc. Suna atât de… wow! A dat din cap dezamăgit și s-a apropiat de mine, strângându-mi mâna.

-O fată specială. Seamănă atât de mult cu tine!

Accentua cuvintele și vorbea pe un ton monoton. Mă privea și făcea comparații, eram sigură de asta.

-Ai pierdut-o? l-am întrebat eu tristă.

Și-a dus mâna la ochi și mi-a făcut un semn pe care nu l-am înțeles. S-a întors apoi și a plecat. Dar nu îl puteam lăsa să plece așa, pur și simplu.

-Damon! l-am strigat eu, dar nu s-a mai întors. A cotit la stânga, printre copaci și nu s-a mai văzut.

Am hotărât să îl urmăresc. Nu îl puteam lăsa să se ducă așa. Nu puteam să uit acei ochi albaștrii. Am călcat ușor în spatele lui și am mers spre direcția unde mersese și el. L-am văzut imediat, rezemat de un copac, pierdut. Era atât de abătut, de singur. Plângea? Oh, plângea. Am clipit de câteva ori și am dat și eu drumul unei lacrimi. Nu am apucat să mă apropi de el, pentru că într-o milisecundă era el lângă mine, privindu-mă în ochi.

-Elena, îmi pare bine că te-am cunoscut, dar nu ești persoana pe care o căutam! Te rog să uiți că ne-am întâlnit și să te întorci acasă.

Mi-am simțit obrazul apăsat puternic de buzele lui atât de catifelate. Nu, nu puteam permite asta.

-Stai! am țipat eu nebunește.

-Ce? s-a întors el, strambându-se, neînțelegând ce se întâmplă.

-Te rog, nu pleca. M-am ridicat pe vârfuri și i-am simțit aroma buzelor când i le-am presat cu forță.

-Ooh, asta! Îmi spuse el și arătă către lănțișorul meu de la gât. Elena, de unde îl ai?

-De la Matt. Prietenul meu. Adică… ăăă… fostul! am râs eu.

-Elena, hai să facem un pact. Du-te la Matt și povestește-i tot ce s-a întâmplat. Îl pui să îți povestească și pentru ce este lănțișorul de la gâtul tău, iar când ești pregătită să fii cu ceea ce sunt eu, mă cauți aici, ok?

-Damon, nu înțeleg nimic.

-D-aia îți spun să îl întrebi pe Matt despre tot. Mâine seară ne reîntâlnim aici.

M-a sărutat din nou pe obraz și a plecat. Nu înțelegeam, dar chiar atunci mașina lui Matt îmi lumina mintea. Matt îmi era dator cu multe explicații.

*

Am aflat atunci despre vampiri și despre cât de multe îmi ascunsese Matt tot timpul în care fuseserăm împreună. Totul ca să mă salveze. Imediat după ce am aflat totul, m-am reîntâlnit cu Damon. Simțeam că făceam cel mai oribil lucru. Eu eram cu Damon, în timp ce trebuia să îi fiu recunoscatore lui Matt pentru tot binele pe care mi-l făcuse. Dar uneori, soarta te împinge spre iubire într-un mod neobișnuit. Așa cum a fost cu mine.

Damon a pierdut-o pe Katherine în cel urât mod, dar m-a găsit pe mine, iar golul i-a fost repede astupat. Îl iubesc cum nu am iubit niciodată. Ăsta este și motivul pentru care am hotărât să ne petrecem viața pe veci împreună. Acum sunt una de a lor. Sunt un vampir. Cel mai fericit vampir.

______________________________

Autor: Miky