Aripile sale mă cuprind, oferindu-mi protecție. Tot ceea ce văd e o pată neagră. Întuneric, tăcere. Totul este mort și tăcut. Se schimbă, își ia formă umană. E atât de frumos! Aripile sale se pliază spre spate și se topesc sub jacheta sa neagră. E îmbrăcat doar în negru: Cizme negre de piele, pantaloni negrii de piele, cămașă de mătase neagră. Chiar și părul, sprâncenele, ochii și genele sale sunt negre. Pielea lui este ca marmura însă, albă.

Când îmi atinge mâna îi observ superbul inel cu o piatră lapis lazuli așezat pe degetul mijlociu de la mâna dreaptă. Când mă uit în sus, la ochii lui negrii pătrunzători, mă gândesc că nu ai cum să nu rămâi orbit de frumusețea lor.

-Care e numele tău, îngerule? mă întreabă el. Vocea lui e senzuală,hiptonică și are un accent italian.

-Elena, am răspuns eu rușinată.

-Bună Elena. Numele meu e Damon Salvatore. Și nu ai un nume de familie? întrebă el amuzat.

-Gilbert. Elena Gilbert.

-Bun. Și câți ani ai tu? întrebă Damon curios.

-Șaptesprezece. De ce? Tu câți ani ai? întreb eu ușor iritată.

Râde. Râsul sau e atât de hipnotizant.

-Ce e așa de amuzant? îl întreb din ce în ce mai nervoasă. Am pus o întrebare simplă!

-Ok, îngerule. Chiar vrei să știi vârsta mea, vârsta mea reală?

Dau din cap brusc, trupul tremurându-mi de frică. Simt un frig puternic ce îmi trece prin măduva oaselor.

-Ei bine, îngerule, am 538 de ani plus sau minus un deceniu, răspunde gânditor.

-Arăți destul de bine. Deci, ce ești? Un vampir? întreb eu sarcastică.

-De fapt, da. Sunt un vampir. M-am născut în Florența, Italia, prin anii 1400. Am “douăzeci” de ani de când mă știu. Se privește și adaugă: Știi că mă pot transforma în vampir oricând vreau?

-Mda, am răspuns. Deci, ce vrei de la mine? întreb eu brusc. Sunt conștientă, sau așa cred, că sunt în mijlocul pădurii, unde nimeni nu m-ar putea auzi, dacă aș avea nevoie. Mă simt foarte rău și am amețeli.

-Eu doar te-am văzut și am vrut să vorbesc cu tine. Pari a fi înconjurată de o lumină strălucitoare. Semeni foarte mult cu un înger, replică Damon cu o privire lungă. Nu mă pot decide dacă sunt emoționat sau speriat. Ei bine, ți-am dat răspuns la întrebare.

-Ce vrei să spui prin “Pari a fi înconjurată de o lumină strălucitoare”? îl întreb uimită.

-Vreau să spun că ești înconjurată de o lumină strălucitoare, spune el chicotind. Știi, n-am mai văzut așa ceva, nici măcar nu am mai simțit așa ceva până acum.

-Să s-simți? îl întrebat eu speriată.

-Ți-e frică de mine? întreabă el schimbând subiectul.

-Da, mi-e foarte frică de tine, răspund eu sinceră.

-De ce? Nu trebuie să-ți fie. Nu am de gând să îți fac rău, promit, spune el uitându-se în altă parte, părând evident jenat.

-Ești într-adevăr ciudat. Și nu mi-ai răspuns la întrebare, spun eu deja iritată.

-Ai pus vreo întrebare? întreabă el, găsind întreaga conversație amuzantă.

-Da. Ce nu ai mai simțit și simți acum, cu mine prin preajmă?

-Oh, chiar. Ei bine, am acest sentiment. Nu mă întreba dacă e un sentiment bun sau rău pentru că nici eu nu știu. Pot să te întreb ceva?

Dau din cap, îndemnându-l să continue.

-Nu ți se întâmplă uneori să simți cum pierzi o parte din tine? Că nu mai ești completă?

-Tot timpul, murmur eu.

-Și eu la fel. Dar știi ce e ciudat? Că acum mă simt complet, fiindcă ești tu aici. Se uită în depărtare, apoi în ochii mei. Pare foarte tânăr și vulnerabil, dar ochii lui par să arate adevărata lui vârstă.

-Oh, ăsta este motivul pentru care m-ai adus până aici? întreb eu, făcând un pas spre el.

-Da. Îmi pare rău. De fapt nu sunt surprins că ți-e frică de mine. Și mie mi-ar fi. Cum ar fi să fiu om? Sau, cum ar fi să fiu tu? se întrebă el rușinat.

Când mă uit la el, parcă văd un fel de energie electrică cum plutește în aer, undeva între noi doi. Mă întreb dacă și el poate vede asta.

-Da, pot să văd, răspunse el ca și cum mi-ar fi citit gândurile. Ce crezi că este?

-Nu știu, dar pare că vrea să ne tragă unul spre altul, spun eu cu mai multă teamă în voce.

Damon se apropie mai mult de mine. Este mai înalt decât mine cu maxim doi centimentri. Ciudat că nu am realizat până acum.

-Ce crezi că vrea? întreabă el în timp ce se apropie și mai mult de mine. Buzele lui erau acum la câțiva milimetri față de ale mele.

Îi pot simți respirația caldă pe fața mea rece.

-Cred că ne vrea împreună, am răspuns eu holbându-mă la gura lui.

-Poate, sau poate vrea să facem asta. De îndată ce a spus asta s-a apropiat de mine și mai mult și și-a lipit buzele de ale mele. Sunt atât de calde! Oh, Doamne, ce fac acum? Am impresia că o să fac chestia asta greșit, gândesc eu.

< Ștt, faci bine. Doar urmează-mă. Orice fac eu, fă și tu> am auzit vocea lui Damon în capul meu. Și așa am făcut.

Nu am cuvinte să descriu cum mă simt. Simt că plutesc alături de Damon. Apoi cad, apoi iar plutesc. Mă simt singură, deși buzele lui încă sunt lângă ale mele. Deschid ochii. Nu mai sunt în pădure. Sunt tot într-un loc întunecat, dar nu în pădure. Sunt într-un loc negru și argintiu. Mergând așa, lipită încă de Damon, văd un fel de sloi de gheață. Cu cât mă apropi mai mult de el, devine mai mare și mai mare și mai mare până când rămâne singurul lucru pe care îl mai pot vedea. O lumină puternică îmi străbate corpul și sunt nevoită să închid ochii.