Damon-Mason-damon-and-bonnie-15614549-800-558

O lună a trecut într-o clipită. De atunci, Elena și Damon s-au mutat în casa lui Mason, prietenul lui Damon, dar și cel mai cunoscut neurologist din Italia. Să aibă grija de oameni era visul lui, iar acum se simțea extrem de bine că avea să îi readucă fericirea în ochi Elenei.

De când ajunseseră, cei doi stătuseră în camere diferite, la cerința lui Mason. În fiecare moment al zilei, în camera Elenei erau mai multe persoane, de multe ori chiar și soția lui Mason. Cu toții aveau grijă să nu-i lipsească nimic.

Tratamentul consta în o sumedenie de restricții și un pumn de pastile înghițite în fiecare zi. Dar Mason o asigura că asta o va ajuta.

Primele zile ale chimioterapiei fuseseră un chin pentru ea. Se simțea mizerabilă, iar durerile și amețelile nu încetau niciodată. Se simțea obosită și nu putea nici măcar să se ridice din pat fără cineva. Scăzuse mult în greutate și nu făcea altceva decât să doarmă non-stop.

Damon fusese alături de ea în fiecare zi, iar nopțile pe care nu le puteau dormi, le petreceau împreună. Alături de el reușise să încerce să lupte pentru viață și îi era veșnic recunoscătoare. Dar nu numai Damon era alături de ea mereu. Ci și prietenele ei și mătușa ei. Vorbeau non-stop la telefon sau pe Interent, ceea ce o făcea pe aceasta să rămână conectată la viața socială.

Cu fiecare zi care trecea, Elena se convingea pe ea însăși că merită să trăiască și nu regreta nicio clipă din frumoasă ei viață.

*

Chiar dacă tratamentul se presupunea să o facă pe Elena să se simtă mai bine, cu fiecare săptămână trecută, ea se simțea tot mai rău. Avea amețeli și devenise tot mai slabă, astfel că abia avea puterea să se mai ridice din pat.

-Mason, asta nu e deloc bine. Se presupune că trebuie să se facă mai bine, nu să fie și mai rău! țipă Damon la prietenul lui.

-Damon, e normal să-i fie rău acum. După atâta rău va urma și bine, vei vedea. Trebuie doar să fii încrezător. Vei vedea că va fi bine curând.

-Dar… nu o pot vedea așa. O văd cum mă minte când îmi spune că îi e bine. Dar nu îi e. Nu are strălucire în ochi, nu e nici ea convinsă că va mai trăi mult.

-Damon, este normal să nu fie fericită și să nu vrea să trăiască în halul ăsta, dar vei vedea că își va reveni. Nici Roma nu a fost construită într-o zi, nici tumoarea ei nu va dispărea în două luni. Trebuie să avem răbdare, răbdare, Damon! șopti Mason blând.

-Corect, răbdare! șuieră Damon, nesigur.

-Ai să vezi că în mai puțin de o lună, Elena va alerga pe aici ca un copil mic. Vei vedea, spuse Mason bătându-l ușor pe umăr pe Damon.

*

Încă o lună trecu cât ai clipi din ochi, dar Elena se simțea tot mai rău. Tot ce făcea era să doarmă, iar când era trează, stătea la baie unde voma tot ce mâncase în ziua respectivă, puțin de altfel.

Durerile de cap nu încetau în niciun moment al zilei, iar greața o făcea de multe ori să uite unde se află și pentru ce motiv.

Damon era lângă ea mereu, întrebând-o din cinci în cinci minute dacă e bine. Dar de fiecare dată, răspunsul era negativ.

-E cald aici! spuse aproape în șoaptă Elena, simțind cum un val de căldură îi inundă corpul.

-Vrei să deschid fereastra? o întrebă Damon blând.

-Nu, se va face și mai cald… spuse ea, strâmbând din nas pentru a se ridica în capul oaselor.

-Ce zici de un duș? zâmbi Roxanne, asistenta Elenei care o ajutase atât de mult până acum.

-Uu, nu ne-am gândit la asta! țipă Damon. Lasă-mă să te ajut să o ducem în baie.

-Nu e nevoie! Mă descurc. De fapt, am venit să îți spun că Mason vrea să vorbească cu tine. E jos, în grădină.

Damon coborî imediat scările, extrem de agitat. Aștepta vești bune.

*

-Nu așa ar trebui să reacționeze, Damon! E ca și cum corpul ei ar refuza cu de desăvârșire tratamentul. Nu știu ce să spun. Nu e tocmai ok. Nu înțeleg de ce are astfel de manifestări după atâtea luni…începu Mason îngrijorat.

-Ce vrei să spui? țipă Damon, fiind un pachet de nervi acum.

-Vreau să spun că aici nu mai pot face nimic. Trebuie să o ducem într-un spital. Acolo îi va fi mai bine, sper.

-Asta înseamnă să trăiască într-un spital? întrebă blând Damon. Era total dezamăgit. Știa că ăsta era ultimul lucru pe care și-l dorea Elena.

-Da… zâmbi trist Mason.

-N-o să-i placă asta.

-Știu, dar trebuie să înțeleagă. Are nevoie să fie supravegheată 24/24 și 7/7.

Amândoi tăcură pentru o scurtă vreme, după care Mason adaugă:

-Îi spun eu sau te descurci?

-Îi spun eu, zâmbi Damon. Sper că o voi face să înțeleagă.

*

Două săptămâni mai târziu, Elena se afla într-o mică cameră cu pereții albaștrii. În fața sa se afla un mic televizor și se simțea extrem de bine când înțelegea ce spuneau cei de la știri în italiană. . Camera era mică, dar foarte frumoasă și curată. Și, deși tratamentul Elenei nu se schimbase absolut deloc, starea ei era mult mai bună acum.

-Hei! se auzi vocea lui Damon.

Elena opri imediat televizorul și îl sărută apăsat când acesta se așeză lângă ea.

-Ce ai la spate? râse Elena.

Damon zâmbi și îi arată un trandafir roșu strălucitor.

-Pentru mine? zâmbi Elena.

-Nu! Normal că nu. E pentru asistentă. Nu ți-am spus că am o nouă prietenă? Normal că e pentru tine, zâmbi el și i-l dărui.

Elena începu să râdă și îi mulțumi, sărutându-l de mai multe ori pe buze.

-Știi, dacă tot mă simt mai bine, nu crezi că am putea să ieșim de aici să ne plimbăm puțin? E oribil să stai blocat aici și zi și noapte.

-Nici să nu te gândești la asta! se auzi vocea lui Mason care își făcu apariția în cameră. E foarte bine că te simți mai bine, dar acum a venit timpul să dublăm tratamentul, ca să te simți perfect mai apoi. Poate după aceea, o să ieși și pe afară.

Elena oftă.

-Știi, iubito, știu și unde vom merge când Mason ne va lăsa să te scoatem de aici.

-Unde? întrebă curioasă ea.

-O să îndeplinim și dorința numărul 10.

-Să fac duș într-o cascadă. Hmm, sună bine! zâmbi ea.