Damon nu înțelegea ce căuta ea acolo. Chiar nu înțelesese că o terminaseră?

-Ce vrei, Katherine?

Era încă nervos, încă depresiv. Își dorea ca Katherine să plece o dată, ca să lămurească problema cu Elena.

-Vreau doar să… începu ea. Vocea îi tremura și se simțea teama în tonul său. Trebuie să vorbim, Damon.

-Ce ți se pare că facem? Spune-mi ce ai de spus.

-Damon, ești bine? îl întrebă ea. Îl cunoștea, putea realiza că era ceva în neregulă cu el.

-Nu contează! fu tot ce putu să spună Damon.

-Putem merge undeva, știi tu, mai privat, ca să vorbim? îl întrebă ea, mușcându-și buza superioară.

-Orice vrei să spui, spune aici! E ultima noastră conversație, îți spun de acum! se răsti el.

-Tu nu ești bine, șopti ea. Te cunosc.

-Sunt bine. Ce-ți pasă ție, oricum?

-Damon… ceea ce am făcut cu Elijah…

-Elijah? Așa îl cheamă? întrebă el, respirând greu.

Katherine doar încuviință și continuă.

-Ceea ce am făcut cu Elijah, a fost o greșeală. Zilele astea cât nu te-am văzut, mi-a fost foarte greu. Am realizat cât te iubesc. Și cât de proastă am fost. Nu vreau ca relația noastră să se termine.

Damon nu știa dacă vorbea serios, dar cu siguranță nu o mai credea.

-Știu că vom avea nevoie de mult timp ca să trecem peste asta, dar te rog, am nevoie de o a doua șansă! spuse ea, începând să plângă.

-Katherine… spuse Damon cu un aer de resemnare, împingând-o afară din casă.

-Damon, te rog. Nu o vrei pe Elena. Mă vrei pe mine. Nu vezi că nu vă potriviți? Tu te potrivești cu mine. Îmi aparții, Damon. Te rog!

-Ce mă rogi? întrebă el calm. Ar fi vrut să țipe, dar nu mai avea puterea.

-Hai să mergem undeva să vorbim, repetă ea în speranța că Damon s-a răzgândit.

Dar nu.

-Nu merg nicăieri ci tine, Katherine. E ok, am trecut peste faptul că m-ai înșelat cu altul. Te-am iertat. Dar relația noastră s-a încheiat.

-Nu vreau să fiu singură, Damon! se plânse ea.

-Îl ai pe Elijah, nu?

-Nu. Nu mai suntem împreună, spuse ea ferm.

-Atunci găsește-ți pe altcineva.

-De ce nu poți fi tu acel cineva, Damon? Lacrimile îi șiroiau pe obraji și se vedea cât de mult o durea.

-Pentru că o iubesc pe Elena și pentru că, spre deosebire de tine, ea merită dragostea mea! țipă el, înfuriat de-a dreptul. O spusese din inimă și adora asta.

-Știi că o puteam răni? O puteam omorî dacă aș fi vrut. Dar nu vreau să o omor pe ea. Tot ce vreau ești tu. Tu înapoi.

-De ce nu-ți iei o vacanță, Katherine? Ai nevoie de una, crede-mă. Doar lasă-ne pe mine și pe Elena în pace.

-Spune-mi doar un lucru, Damon. De ce o iubești pe ea?

-Îmi pasă de ea. Îmi place de ea pentru că e diferită. Și sunt sigur că sentimentele sunt reciproce.

Katherine afirmă și expiră ușor, luând o nouă gură de aer.

-Crezi că mă vei mai putea iubi vreodată?

-Eu nu te-am iubit niciodată, Katherine!

Katherine îl privi fix, suspinând.

-Ok. E-n regulă.

-Încearcă să nu faci nimic. Pentru că orice vei face, nu va fi de ajuns să ne împăcăm.

-Nu voi face nimic. Putem măcar să rămânem prieteni?

-Nu cred. Cel mai bine e să păstrăm distanța. Tu cu viața ta, eu cu a mea.

-Știi că îmi pare rău, nu? oftă ea.

-Știu. Și înțeleg că a fost o greșeală din care sper că ai înțeles ceva. Dar noi nu mai avem ce discuta.

-Deci, asta e? S-a terminat?

-Da! oftă și el.

-Ești sigur că nu vrei să…?

-La revedere, Katherine.

-Mult noroc, Damon! oftă ea, cu lacrimi în ochi.

-În ce?

-În a-ți găsi iubirea! O să ai nevoie! spuse ea și se îndepărta.

-Așa e, afirmă și el, închizând ușa după ea.

Fiecare încheiase un nou capitol din viețile lor.

*

După aproape o jumătate de oră de țipat, plâns și implorat, Jenna închise telefonul și Elena coborî scările. Știa că mătușa ei urma să îi facă o vizită, dar până atunci avea multe de făcut. Intră în bucătărie și îl găsi pe Damon făcând curat. Strângea fiecare bucățică din farfuria pe care o trântise de perete. Se lipi de perete, privindu-l. O durea să îl vadă așa, sfâșiat. De asta nu îi spusese de tumoarea ei. De asta.

Se întrebă ce urma să se întâmple. Nu vroia ca el să fugă de ea. Nu ar fi rezistat. Îl iubea și prezența lui îi făcea atât de mult bine. Era pe lista ei. #8 Să se îndrăgostească. Și o făcuse. Dar trebuia să fie altfel. Nu atât de dureros.

Damon o văzuse, dar nu se oprise din ceea ce făcea. Nu o putea privi. Nu încă. Se gândea în mod repetat la ce urma să îi spună. La cum avea să o convingă să nu renunțe la viața ei. Imediat însă, Elena îi puse o mână pe umăr, întorcăndu-l spre ea. Îl îmbrățișă ușor, ca și cum ar fi fost o îmbrățișare de rămas bun. Pe umărul ei, dădu drumul unei lacrimi, dar păstră liniștea care se așternuse peste cameră.

-Îmi pare atât de rău! spuse ea în cele din urmă, nedezlipindu-se de el.

Îi părea rău? De ce? se întrebă Damon. De ce îi părea rău? Nu era vina ei că avea acea boală. La urma urmei el era cel care trebuia să își ceară scuze. El se enervase, el țipase la ea. Cuvintele ieșeau greu, forțat.

-Nu. Mie îmi pare rău. Pentru că ți-am distrus bucătăria. Pentru că mi-am pierdut controlul.

Se desprinse din brațele ei și o privi fix. Amândoi plângeau.

-Nu e vina ta, spuse ea, pierdută în ochii lui albaștrii. Știu că vestea asta te-a șocat.

-Nu vreau să te pierd, Elena. Niciodată.

Ea chicoti, sărutându-l ușor. El răspunse la sărut, fragil, pasional, ca și cum ar fi fost ultimul sărut din viața lor. Ca și cum totul urma să se încheie acolo…

Elena se desprinse ușor din sărut, îi luă mâna lui Damon și îl trase după ea în sufragerie. El o urmă nesigur, surâzând la fiecare mișcare a ei.

-Am trecut prin multe lucruri urâte. Uneori destul e destul și gata. Când am aflat de tumoarea mea, timpul s-a oprit în loc. Am știut că asta a fost, că s-a terminat. Am știut că e sfârșitul durerii mele pe care o simt de atâția ani. La început, am aflat de chimioterapie. Doctorii mi-au spus că poate fi soluția problemei mele, dar tot ei mi-au spus că poate fi sfârșitul vieții mele. Apoi am aflat de operație, iar situația stă la fel. E o chestie de 50%. E un risc imens, pe care nu mi-l asum. Îmi accept moartea. Toți murim cândva, iar la mine se pare că așa trebuie să fie. Doctorul mi-a spus că mai am 4-5 luni, de care vreau să mă bucur. Nu vreau să mi le petrec tristă, ci vreau să mă distrez, la maximum. Vreau să mi le petrec cu familia, prietenii, cu tine. Vreau să profit de ele, vreau să-mi completez lista. Nu vreau să-mi petrec ultimele momente din viață cu tratamente, care oricum nu ajută la nimic. Nu vreau să mai sufăr. Înțelegi? întrebă ea, suflând ușurată că putuse spune atâtea despre ea. Despre ce simțea.

-Nu te poți da bătută! șuieră el.

Asta e tot ce putea spune? Ea încercase atâta să îl facă să înțeleagă ce simte, iar el nu înțelesese nimic.

-Îți îndepărtezi prietenii și familia. Nu te gândești la viitorul tău? Elena, nu ești singura care suferă. Și mătușa ta suferă. Și eu. Și prietenele tale. Toți o facem. Ce se va întâmpla cu noi toți? Ce se va întâmpla cu noi? Tu și eu. Viitorul nostru. Știu că e devreme să ne gândim la așa ceva, dar simt că te cunosc de o viață. Și te iubesc. Nu te pot pierde. Nu te poți lăsa pur și simplu învinsă. NU POȚI!

-Știu că nu sunt doar eu. Știu că sunteți toți implicați în asta. Și știu că doare. Dar nu vreau să vă doară și mai mult dacă nu reușește chimioterapia. Nu vreau să vă fac să credeți în șansa asta și apoi să fiți răniți. Prietenele mele m-au înțeles. Mătușa mea la fel. Este viața mea, Damon. Sunt deciziile mele. Sper că vei înțelege și tu! spuse ea și îi luă mâna în a sa. Îmi place de tine. Te iubesc, dar nu te pot răni și mai mult. Nu vreau să te fac să suferi. Nu vreau să suferi din cauza mea. De asta nu cred că trebuie să fim împreună.

-Vrei să ne despărțim? întrebă el mirat, înghițind cu greu un nod din gât.

-Asta e chestia, Damon. Noi nu am fost niciodată împreună. Pur și simplu a fost o chestie de testare. Nu vreau să ne despărțim. Vreau să te las să fii liber înainte să îți frâng inima. Îi dădu drumul mâinii, spunând ușor, cu durere în glas: Cred că ar trebui să pleci.

-Ce se întâmplă dacă nu vreau să plec? Ce se întâmplă dacă rămân cu tine?

-Îți vei răni inima. Singur.

-Nu, nu se va întâmpla asta. Elena se ridică în picioare, iar Damon o urmă. Se apropie de ea ușor și continuă: Nu poți spune “nu” la ce se întâmplă între noi.

-Ce se întâmplă între noi? Tu știi? Eu nu. Nu știu ce se întâmplă între noi sau ce se va întâmpla. Știu doar că nu vreau să te rănesc și că e timpul să pleci, pentru totdeauna.

Nu își dorea asta. Vroia ca el să rămână acolo, pentru totdeauna cu ea. Dar nu putea fi egoistă, pur și simplu nu putea.

-Elena, începu Damon.

-La revedere, Damon! spuse cu lacrimi în ochi Elena. Te rog, pleacă! Înghiți nodul din gât și își închise ochii. Era prea dureros.

-Elena, putem merge împreună cu asta. Putem continua împreună. Îi luă mâna ușor, gentil. Ea și-o dezlipi rapid.

-Încetează!! Oprește-te. Momentul ăsta e dureros, așa că nu mai pune sare pe rană. Du-te!

-Nu, Elena. Nu mă poți opri dacă eu vreau să fiu cu tine.

-Nu există noi, Damon. Te rog, du-te. Plângea cu lacrimi amare, care îi înmuiau inima lui Damon.

-Elena, șopti el.

-Damon, du-te. Nu te mai vreau în viața mea! Du-te!

Damon se îndreptă spre ușă, iar ea doar închise ușa în urma lui. Nimic altceva.

Începu să plângă frenetic, urcă scările în grabă și se închise în camera ei.

*

Trei săptămâni, aproape o lună, trecuse. În ultimele două săptămâni, Elena se închisese în camera ei, ignorând lumea. Ignorând apelurile de la prietenele ei, de la Damon. Ignorând milioanele de buchete de flori primite. Dar oricât încerca să și-l scoată din minte, nu reușea. Nu putea dormi, nu putea mânca, nu putea face nimic. O săptămână stătuse cu mătușa ei Jenna, care încercase din răsputeri să o convingă să nu renunțe la viață. După plecase că toți ceilalți, nereușind să facă ceva.

Durerile de cap îi reveniseră, dar nu avea de gând să meargă la doctor. Nu vroia asta. Doctorul Pierce o sunase de asemenea, de milioane de ori, fără succes. Elena hotărâse oricum să-l ierte, să nu-l denunțe. Nu avea sens. În plus, doctorul Pierce o ajutase. O făcuse să își dea seama că o relație cu Damon ar însemna doar durere. Iar ea nu vroia să îl rănească.

Stătea în camera ei, plângând, cu o cutie de înghețată în mână. Era o prizonieră în propria casă, de unde nu mai ieșise de aproape o lună. Părul îi era răvășit, iar ochii umflați. Era în pijamalele ei tot timpul, mai puțin când mergea la duș. Auzi telefonul vibrând și bătăi în ușă. Le ignoră însă, știind că sunt prietenele ei. Dădu televizorul mai tare, încercând să se relaxeze.

Bătăile însă persistau, iar Elena își dădu ochii peste cap. Ei chiar nu înțelegeau că vroia să fie singură? SINGURĂ!

Dădu televizorul și mai tare și văzu luminița telefonului stingându-se. Nu se mai auzeau nici bătăi. Probabil că fetele renunțaseră. Chiar atunci însă, o pietricică lovi geamul său de la cameră, spulberându-l în milioane de bucăți.

-Ce idioți! țipă Elena, lăsând înghețata jos.

-Tu ești idioată! mormăi Bonnie.

-Deschide ușa chiar acum! țipă Caroline, ținând în mână o altă piatră.

-Sunteți bătute în cap? Încetați!

Semnele Elenei erau violente și într-un fel, părea nebună.

-Încetați să-mi mai faceți rău! continuă ea.

-Nu e ca și cum tu ne-ai fi rănit pe noi! murmură Bonnie destul de încet, dar Elena o auzi.

-Deschide ușa chiar acum sau o să-ți spargem casa! spuse Caroline, zbierând ca o nebună.

Dar nu le putea lăsa în casă. Ar fi însemnat și mai multă durere.

-Nu, mormăi ea.

-Ești atât de încăpățânată! țipă Caroline, aruncând cu o nouă piatră spre Elena.

Elena se feri, ca pietricica să nu o rănească. Atunci, călcă pe un ciob și se tăie ușor la picior. Coborî scările și deschise ușa, dezamăgită.

-În sfârșit! țipă Caroline.

-Du-te și schimbă-te. Plecăm! spuse Bonnie privind-o fix.

-Ce vreți? se încruntă Elena.

-Să îți scoatem fundul ăla încăpățânat din casă! Bonnie o să îți facă ceva de mâncare, căci se vede că ai slăbit ca naiba. În timpul ăsta tu fă un duș și îmbracă-te.

-Nu merg nicăieri! spuse Elena, regretând deja că le lăsase în casă.

-Nu ne păsa. Vei merge, vrei nu vrei! o anunță Caroline.

-Unde și de ce? întrebă Elena.

-Mergem să îndeplinim o dorință de pe lista ta. Sau te-ai lăsat și de aia ca de celelalte lucruri? întrebă sarcastică Caroline.

-Care dorință? întrebă mâhnită Elena.

-Ne facem toate câte un tatuaj! sări Caroline, iar Elena zâmbi.

-Ohh! fu tot ce mai putu spune aceasta.

-Du-te la duș! ordonă Caroline, iar Elena sări pe scări.

*

După ce Elena își reveni la starea ei normală, le însoți pe fete în oraș, pentru o noapte nebună, cum o numea Caroline.

Elena se simțea mai bine. Nu putea nega asta. Fetele o ajutaseră mult. Dar totuși lipsea ceva. Cineva. Care o bântuia. O urmărea peste tot.

Damon.

Știa că el era partea puzzle-ului care lipsea. Se simțise bine în seara aia, dansând în club, mâncând la restaurant cu fetele. Dar fără el nu era la fel.

Totuși asta era situația și nu o putea schimba în niciun fel. Asta trebuia să se întâmple, așa fusese dat.

În timp ce se îndreptau spre magazinul pentru tatuaje, Bonnie deschise discuția.

-Și… ce tatuaj ar trebui să ne facem?

-Nu știu, șuieră Elena, rămânând pe gânduri.

-Întru în magazinul ăsta, așteptați-mă puțin! spuse Caroline, cu telefonul în mână.

-Pe cine sună la ora asta? E aproape miezul nopții! întrebă Elena.

Bonnie doar zâmbi, fără să spună ceva. Caroline le făcu semn să între în magazinul de tatuaje, cu un zâmbet imens pe față.

-Vorbești cu iubițelul tău despre care eu nu știu nimic? întrebă ironic Elena.

-Vorbesc cu al tău, de fapt! i-o tăie Caroline.

Chiar atunci, Damon intră în magazinul de tatuaje, zâmbind ușor.

Inima Elenei se opri preț de câteva secunde. Nu putea să creadă. Ce căuta el acolo? De ce puseseră cele două prietene ale ei asta la cale? De ce!? Totuși, era altceva care o îngrijora și mai tare. Modul în care arăta. Arăta groaznic. Avea părul răvășit, ochii umflați, cu cearcăne imense și piele obosită. Părea… pierdut.

-Ce cauți aici? se răsti ea.

-Am venit să vorbim! răspunse el scurt.

-Ei bine, eu nu am ce să vorbesc cu tine. Apoi se uită în ochii celor două fete, continuând: Mi-ați spus că ieșim doar noi. Și acum ce faceți? De ce trebuie să îmi stricați voi seara?

Adevărul era că nu i se stricase deloc seara. Adevărul era că se îmbunătățise. Dar nu avea de gând să recunoască asta.

Pe Damon îl durea. Îl dureau cuvintele ei, spuse fără milă, aruncate pur și simplu ca acele într-un balon. Era dureros, dar trebuia să reziste. Se abținea cu greu să nu sară pe ea. Bonnie și Caroline o traseră pe Elena la baie, în timp ce Damon se așeză pe un scaun, privindu-le cum se îndepărtează. Cei trei puseseră la cale un plan, unul care trebuia să îl ajute!

Când ieșiră din baie, el se ridică de pe scaun, zâmbindu-i. Era atât de frumoasă.

-La revedere, Damon! îi spuse Caroline, îmbrățișându-l ușor. Ne vedem mai târziu. Sper că va accepta!

-Și eu sper. Baftă cu tatuajele, fetelor.

-Să accept ce? se răsti Elena, mai nervoasă ca oricând. Și îi zâmbi. Nu voia să îl lase să plece. Ok, despre ce e vorba?

Era curioasă, pentru că în baie, fetele îi spuseseră că Damon vrea să îi spună ceva, foarte important.

-Mă bucur să te văd, după atâtea săptămâni! începu Damon, bucuros că nu era nevoit să plece.

Elena zâmbi.

-Și eu! fuse tot ce putu să spună.

-Ce spui de ăsta? o întrebă el, arătându-i un fluturaș albastru, cu aripi galbene.

-Ție îți place? îl întrebă ea.

-E ok. Dar ție trebuie să îți placă. Tu ești singura care îl va purta pentru totdeauna.

-Pentru totdeauna… repetă ea. Ok, rămâne fluturașul.

-Ești sigură că îți place? o întrebă el.

-Dacă ție îți place, atunci îmi place și mie! spuse ea, zâmbind.

*

-Cum te simți? o întrebă Damon pe Elena.

Era trecut de miezul nopții, dar cerul era încă curat. Atmosfera era atât de plăcută. Se plimbau prin parc, singuri, după ce Damon o implorase să accepte să iasă cu el.

-Sunt ok. Sunt fericită, de fapt! spuse ea. Mi-am îndeplinit încă o dorință. Numărul 1: Să-mi fac un tatuaj. Mă simt ca o rebelă! chicoti ea. Dacă părinții mei ar fi fost în viață, probabil că m-ar fi omorât.

Liniștea se așternuse peste parc, iar atmosfera era extrem de încordată. Damon își mușcă buza inferioară, înainte să spună ceea ce îl rodea de mult timp.

-Nu înțeleg de ce m-ai evitat toate aceste săptămâni…

-Cred că nu contează asta. Totuși, Caroline și Bonnie mi-au spus că ai ceva important să-mi spui. Aștept.

-Oh, așa-i.

-Deci…?

-Am făcut câteva căutări…începu el.

-Despre tumoarea mea, îi continuă ea propoziția. Damon, nu te vreau și pe tine implicat în asta.

-Ascultă-mă! replică el.

Se opri, luând-o de mână.

-De asta te-am evitat. Pentru că nu vreau să te îngrijorezi de boala mea.

-Am căutat toate astea pentru că îmi pasă de tine. Săptămânile astea nu am dormit. Nu am mâncat. M-am gândit numai la tine și la boala ta, Elena. Mă omoară și pe mine! începu el.

-Damon… nu trebuie să… de ce dracu îți pasă? țipă ea.

Și și-a lăsat inima să dicteze. Se apropie și mai mult de ea, lipindu-și buzele de ale ei. Pentru o clipă, cerul s-a luminat în capul lui. Totul era perfect. Totuși, ea găsi puterea de a-l împinge. Dar, era mai bine lipit de el. Așa că se aruncă ea de data asta asupra lui, gustând cu pasiune iubirea din el. Era așa frumos.

-Nu vreau să te mai rănesc, Damon! spuse ea, dezlipindu-se de el.

-Trebuie să mergem în Italia! spuse el.

-Ce? De ce?

-Tumoarea. Am vorbit cu niște prieteni din Italia și…

-Damon!! Ți-am spus că nu…

-Elena! Taci și ascultă-mă! se încruntă el. Mi-au spus că acolo e un alt fel de chimioterapie.

-Ce?

-Nu are același efect ca cea de aici, din S.U.A.

-Despre ce vorbești? se încruntă Elena.

-Prietenul meu, Mason Lockwood are o soție care a avut leucemie. A făcut chimioterapie și a mers. Acum au trei copii, iar starea ei de sănătate e perfectă.

-Leucemia nu-i același lucru cu tumoarea, Damon!

-Știu, dar chiar Mason a fost un doctor. Are multă experiență și a salvat o grămadă de vieți. Oameni cu tumori, Elena. Cu toții au supraviețuit.

-Asta nu înseamnă că va merge și cu mine.

-Ba da, înseamnă. Sunt sigur că va funcționa. Durează cam 5 luni.

-5 luni mai am de trăit. Și sunt sigură că nu am de gând să le trăiesc într-un spital.

-Te rog, încearcă asta!

-Nu pot.

-Te rog, vino cu mine în Iatlia. Încearcă asta!

-Și dacă nu merge, Damon?

-Va merge. Trebuie să meargă.

-Eu nu sunt așa de sigură. Nu pot părăsi SUA așa, pur și simplu.

-Ce te reține? Bonnie și Caroline sunt de acord cu asta. Trebuie doar să-i spui mătușii tale și putem pleca. Hai Elena, luptă pentru viață.

-Și dacă voi muri?

-NU VEI MURI! țipă el.

-Nu… nu știu, Damon.

-Doar acceptă. Îți vom îndeplini lucrurile de pe listă de acolo. Vei face tratamentul și îți vei recupera sănătatea.

-O faci să sune așa de ușor…

-Este ușor. O vom face împreună.

Elena îi sări în brațe, zâmbind.

-Nu doare dacă încerc, nu?

-Asta înseamnă că vei lupta pentru viața ta? întrebă el, entuziasmat.

-Chiar dacă mă va omorî, da.

El zâmbi.

-Să nu mai spui asta niciodată! și îi sărută obrazul ușor.

-Promite-mi că dacă fac asta, nu o să mă tratezi ca pe o persoană bolnavă. Nu vreau să-ți fie milă de mine. Promite-mi că totul va fi la fel ca acum.

-Îți promit! Vom reuși, vei vedea!

-Pff, ok. Voi încerca!

-Mulțumesc! spuse el.

-Nu fac asta pentru tine! spuse ea, scoțând limba la el.

-Pentru noi! spuse el, zâmbind.

-Sunt speriată că nu va merge.

-Non preoccuparti, andrà tutto bene.