-Pot explica! repetă ea zăpăcită.

Damon nu răspunse. Doar se uită la doctorul Pierce, care nici măcar nu intrase în casă. Se uita la el cu ură, sperând că ceea ce spunea era o adevărată minciună. Spera că Elena urma să îl contrazică, să spună că totul e o invenție. Îl durea ce auzise, pur și simplu în durea. Milioane de idei îi treceau prin cap. Nu știa ce trebuia să facă. Să iasă din casă? Să țipe la doctor? Să îl ia la bătaie? Ce trebuia să facă?

Îl durea chiar și când se gândea la asta. Tumoare pe creier? Nu, nu se putea. Trebuia să aibă încredere în Elena, ea i-ar fi spus dacă ar fi fost vorba de așa ceva. Nu, tot ce trebuia să facă era să îi asculte versiunea, care întârzia să apară.

Totul era o glumă. Trebuia să fie. Trebuia!

Se așeză pe canapea când Elena îl invită pe doctor în casă. Nici măcar nu putea reacționa, era static, fixându-l din priviri pe Stefan Pierce.

Elena îi făcu semn doctorului și îl invită în bucătărie. Luă o sticlă de apă, care oricum nu urma să o ajute, dar încerca. Se răsti la el din prima.

-Aș putea să te dau în judecată. A-i putea fi concediat pentru asta! țipă ea.

-Pardon?

-Doctor Pierce, dumneavoastră știți ceva despre confidențialitatea pacientului? De unde aveți adresa mea? Pur și simplu mergeți pe stradă și le spuneți tuturor despre boala mea? Bărbatul din sufragerie nu știa nimic despre boala mea și nici nu vroiam să afle. Acum, grație dumneavoastră nici măcar nu știu ce trebuie să fac.

-Tocmai despre confidențialitatea pacientului vreau să vorbim. De asta am venit aici.

-Nu înțeleg! spuse ea, calmându-se.

-Domnișoară Gilbert, lăsați-mă să vă explic.

-Termină cu prostiile și spune-mi Elena.

-Uitați, domnișoară Gilbert, continuă el frustrat, sunt un doctor și știu foarte bine despre confidențialitatea pacientuluui. Doar că ziua asta a fost atât de proastă, iar acum trei zile pur și simplu mi-a scăpat.

-Ți-a scăpat!? Cum poate să vă scape ceva atât de delicat? Cui ai spus? Cui? țipă ea, gata să îl ia la bătaie.

-Nu am spus nimănui. Adică… lasă-mă să-ți explic cum stau lucrurile din punctul meu de vedere.

-Ce e? întrebă ea, dându-și ochii peste cap.

-Acum câteva zile, un bun prieten de-al meu, Alaric Saltzman, m-a chemat la el să vorbim.

– Alaric Saltzman? se încruntă ea. Dar e soțul mătușii mele!

-Am întâlnit-o pe Jenna prin Alaric. Nu știam pe atunci că e mătușa ta. Oricum, zilele trecute, când am fost la ei acasă, am aflat că Janna are o nepoată pe nume Elena Gilbert. Atunci, mi-am dat seama că am o pacientă cu același nume și chiar m-am întrebat dacă e vorba de una și aceeași persoană. Le-am spus și lor că am o pacientă cu acest nume, iar ei au început să pună întrebări. Am tot vorbit până când ne-am dat seama că e vorba de aceeași persoană. M-a întrebat ce e în neregulă cu tine, de ce vii la spital, dar nu i-am zis nimic, apelând la confidențialitatea pacientului. Dar, la sfârșitul zilei a venit la mine și m-a implorat să îi spun ce-i în neregulă cu tine. Din moment ce era mătușa ta, m-am gândit că ar fi normal să o informez. Știu că am comis o greșeală, care m-ar putea costa jobul, dar trebuia să îți spun adevărul.

-I-ai spus! înghiți în sec Elena.

-Îmi pare rău. De aceea am venit aici. Ca să îți spun ce s-a întâmplat și să îmi cer scuze.

-Oh, sunteți așa amabil. Ieșiți din casa mea, doctor Piercce. Acum! Sunt sigură că doctorul Thorn va afla despre asta. Ieșiți afară!

Stefan dădu din cap și ieși din bucătărie fără să mai apuce să spună ceva. În sufragerie, chiar când să iasă, fu oprit de Damon.

-E cumva o glumă nesărată la care eu nu am fost invitat să iau parte? se strâmbă el iritat.

-Nu aș glumi niciodată cu ceva atât de serios! Îmi pare rău că a trebuit să aflați așa, dar cărțile sunt deja pe față. Oricum o să-mi pierd jobul pentru asta. Așa că îmi permit să îți dau un sfat: fă-o să lupte pentru viața ei.

-Despre ce vorbești?

-Nu vrea să mai trăiască. Acceptă pur și simplu realitatea. Nu știu ce relație aveți dumneavoastră cu ea, dar sunt sigur că o veți ajuta mult să ia o decizie bună. La revedere! adăugă el și ieși din casă, lăsându-l pe Damon mască.

Damon intră în bucătărie. Se așeză pe un scaun, în fața Elenei și așteptă ca ea să vorbească. În cameră se instală liniștea minute bune, până când Elena începu conversația:

-Te simți mai bine? întrebă Elena, încercând să evite subiectul.

-De ce nu mi-ai spus? oftă el, încă în speranța că totul era un coșmar.

Elena nu răspunse. Ochii i se umplură de lacrimi și simți cum tot pământul se prăbușește. Acum ce trebuia să facă? Cum putea schimba ceea ce deja se întâmplase? Cum avea să se scuze?

-De ce nu mi-ai spus? repetă el, calm.

-Mă urăști? întrebă ea, pierdută în lacrimi.

-Nu, șuieră el. Vreau doar să știu de ce nu mi-ai spus.

-Nimeni nu știa. Mai puțin Caroline și Bonnie. Nu vroiam să ți se facă milă de mine, spuse ea uitându-se în ochii lui. Părea atât de pierdut, de dezamăgit. Îl dezamăgise.

-De ce mi-a spus doctorul că nu vrei să lupți pentru viața ta?

-El ți-a spus asta? întrebă ea, cu ochii încă în lacrimi.

-E adevărat?

Parcă era străpuns de o săgeată. Își simțea inima sfâșiată în bucățele.

-Damon… eu… ce ar trebui să spun? întrebă ea.

-Ar trebui să-mi spui că faci un tratament. Că ai niște pastile. Că… nu știu, orice te-ar putea ajuta să nu mori! țipă el și își simți ochii umezi de lacrimi.

Încă nu putea înțelege. Ea să aibă tumoare la creier? Dar era atât de tânără și plină de viață. Era nedrept!

-Nu vreau să fac chimioterapie și nici operații. Boala mea e avansată și există prea multe riscuri. Prefer să renunț la viață, pur și simplu. Știu că sună prostesc, dar…

-Este prostesc!

Se ridică în picioare și îi luă mâna.

-Damon, ce se va întâmpla acum? întrebă ea, speriată.

-Serios, Elena? Asta e pentru tine important acum? Nu pot să cred. Ai o tumoare pe creier și nu vrei să îți salvezi viața. Nu vrei. Și mai grav e că nu ai niciun motiv. Niciunul!

-Damon! spuse ea ușor, dar el continuă să țipe. Luă o farfurie de pe masă și dădu cu ea de perete, spărgând-o în milioane de bucăți. Ca și inima lui.

-Elena. Nu. continuă el. Refuza să creadă asta. Nu, e imposibil! Vorbea mai mult pentru el, amăgit și pierdut în gânduri.

-Eu… eu doar…

-Asta nu se poate, nu se poate! începu el să râdă nervos.

-De ce râzi?

-Îți amintești când îți spuneam că vreau să fiu un neurolog? suspină el adânc. Ce ironic! spuse el, chiar în momentul în care telefonul sună.

-Da? răspunse Elena. Mătușă Jenna! Oare se putea complica și mai rău viața ei?

-Elena, strigă mătușa ei. Te-am sunat ieri de o mie de ori.

Chiar atunci sună și soneria de la ușă.

-Du-te și răspunde! îi spuse Elena lui Damon, cu telefonul în mână.

Dar el nici măcar nu se putea mișca. Părea imobilizat.

-Damon, du-te! țipă ea încă o dată.

Damon se ridică de pe scaun și deschise ușa, în timp ce Jenna încă țipa disperată la telefon.

-Bună, iubitule! șuieră Katherine.

Super. Se întrebase dacă ziua putea fi și mai rea? Ei bine, aflase. Putea.

-Ce dracu vrei, Katherine? țipă el. Katherine flutura o revistă, iar Damon chiar se întreba ce urma să îl mai acuze.

-Știam că te voi găsi aici. Mai ales după ce am văzut asta! spuse ea și îi arată o poză cu el și Elena, în Vegas. Serios, Damon, Vegas!?