Dimineața, Elena se trezi singură în pat. Își aminti de primul ei sărut cu el și își simți stomacul agitat. Fluturi în stomac? Cine știe? Se simțea bine, se simțea ca și cum era împlinită. Nu avea niciun regret și nici nu urma să aibă. Sau poate doar unul: îl făcuse pe Damon să se îndrăgostească de ea, iar ea urma să îl lase singur pe pământ. Cât de egoistă o făcea ideea asta. Dar nu putea refuza. Se simțea atrasă de Damon și știa asta.

Încercă să îndepărteze și acea firimitură de vină pe care o simțea în ea. Katherine și Damon o terminaseră, chiar el îi spusese asta. Așa că Damon era un om liber. Și ea era singură. Nu, nu trebuia să se simtă vinovată. Totul era bine, nimic ieșit din comun sau interzis în vreun fel. Nu, totul era în regulă. Nu era vinovată de nimic.

Se îmbrăcă rapid și își făcu baia și mai rapid. Coborî scările în spirală și ajunse în bucătărie. Era un apartament incredibil de mare. De fapt, era o mini-vilă într-un hotel. Inima o luă la galop când îl văzu pe Damon în fața ei, privind-o atent.

Spre surprinderea ei, Damon gătea. Nu se presupunea că hotelul era atât de scump ca să îți ofere măcar mic-dejunul? Dar cel mai probabil Damon alesese să gătească. Se simțea bine când gătea, plus că avea nevoie să-și pună lucrurile în ordine în cap. Dacă ar fi existat un cuvânt mai mare decât “perfect”, pe acela l-ar fi folosit ca să descrie sărutul cu Elena. Da, de asta gătea. Ca să își găsească cuvintele, ca să știe cum să se comporte cu Elena. Să știe cum să raționeze, cum să se explice.

-Neața! spuse ea, căscând.

-Neața! Ce faci? Cum te simți?

Râdea în el de prostiile pe care le spunea, dar hei, nu fusese niciodată atât de îndrăgostit ca să știe cum se face chestia asta. Elena se apropie periculos de mult de el, iar el doar o trase delicat mai aproape. Distanța era atât de mică, încât li se tăiase respirația. Singurul lucru de care mai era capabil acum Damon era să respire. Sau nu mai putea face nici asta?

Dacă putea face ceva, cu siguranță aia era să o sărute. Își lipi buzele de ale ei și i le compresă ușor. Limbile lor dansau pe ritmul lor, iar mâinile se împleteau armonios. Fusese neașteptat pentru Elena, dar nu îi trecu nicio secundă prin gând să se dezlipească. Îl împinse ușor, după câteva secunde.

-Damon, ce faci?

Nu știa de ce pusese întrebarea aia. Nu știa de ce se oprise.

-Te sărut, ce altceva fac?

Ea doar râse și își dădu ochii peste cap.

-Știu asta, adică… ăăă… mă refer la faptul că asta e cam… greșit. Noi…

-Nu ar trebui să facem asta? întrebă el. De ce nu? Și o sărută din nou. Își închise ochii și își lăsă simțurile să se înmoaie sub atingerea ei delicată. Era… fantastic!

Și nu se putea desprinde din asta. Oricât de greșit i se părea, nu putea.

-Miroase a ars! șopti Elena, dar Damon o sărută din nou.

-Ignoră-l.

-Damon, se ard clătitele! râse ea, iar el se întoarse către ele.

*

Cei doi stăteau întinși în pat, mâncând clătite și uitându-se la TV. Tensiunea se simțea în aer, iar Elena deschise prima subiectul.

-Cred că trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat.

-Că am ars clătitele? Îmi pare rău! chicoti el.

-Nu asta. Știi și tu la ce mă refer. La sărutul de aseară… și… ăăă… de dimineață.

-Oh, asta era.

-Uite, suntem niște prieteni foarte apropiați și nu vreau să stricăm asta. Uite, viața e prea scurtă ca să ne luăm genul ăsta de obligații unul față de celălalt. Nu vreau să te rănesc…

-Elena, nu e ca și cum ne-am fi căsătorit. Despre ce obligații vorbești? A fost doar un sărut. Asta nu ne-a făcut obligații și în nici un caz prietenia noastră nu se va destrăma în urma lui, îi făcu el cu ochiul.

-Seara trecută, de ce m-ai sărutat?

-Tu m-ai sărutat prima! râse el.

-Ba nu, nu am fost eu! roși ea.

-Ba da, tu ai fost.

-Oh, sunt sigură că tu m-ai sărutat primul.

-Chiar contează cine a sărutat pe cine?

-Cred că nu. Vreau doar să realizez ce s-a întâmplat.

-Păi, cred că avem nevoie de mai multe săruturi ca să ne dăm seama ce s-a întâmplat! râse el și își puse farfuria cu clătite deoparte.

-Damon…

-Stăm aici o săptămână întreagă. Va fi destul timp să ne dăm seama ce simțim, spuse el și se aplecă să o sărute din nou.

*

Săptămâna a trecut foarte repede, iar ei chiar s-au distrat. Au luat fiecare club, fiecare cazino, fiecare restaurant pe rând și s-au simțit bine. În săptămâna asta, au realizat cât de mult s-a schimbat relația lor. Au realizat că nu pot trăi unul departe de altul și au hotărât că o relație i-ar ajuta pe amândoi.

Era aproape șase seara și Elena își făcea bagajele. Urma un zbor lung către casă. Damon căra bagajele afară din hotel, iar ea împacheta ultimele lucruri rămase prin camere.

-Ești gata? îi auzi ea vocea slabă.

-Da, spuse ea cu un ton nostalgic, pe care normal că Damon îl simți.

-Ce s-a întâmplat, scumpo?

-Nu știu… sunt doar tristă că părăsim Vegasul! spuse ea și își înfășură mâinile în jurul gâtului lui.

-Ohh, am o surpriză pentru tine care cred că te va înveseli.

-Ce surpriză? zâmbi ea.

-O să vezi. Mai întâi trebuie să-mi spui ceva.

-Ce? întrebă ea mirată.

-Ai încredere în mine?

-Probabil. De ce? râse ea.

-Ok. Atunci, tot ce trebuie să faci este să porți această banderolă roșie pe ochi, spuse el și scoase din buzunar o eșarfă roșie.

-Damon, dacă ai de gând să îți satisfaci vreo fantezie d-aia bolnavă de-a ta, lasă-mă să te anunț că nu va merge! râse ea.

-Nu fi ridicolă! Ne putem satisface fanteziile mai târziu. Acum ne axăm pe a completa dorințele de pe lista ta.

-Și ce are de-a face eșarfa asta cu lista mea? întrebă ea, de-a dreptul speriată.

-O să vezi, spuse el și se puse în spatele ei, gata să îi pună eșarfa la ochi.

-Nu, Damon, nu! râse ea. Mă gâdilă! se răsti ea și se aruncă pe canapea.

-Oh, haide, Elena. Nu te comporta ca un copil, spuse el și îi puse eșarfa la cohi.

-De ce am nevoie de o banderolă la ochi dacă mergem la aeroport? Sau nu mergem la aeroport? Damon! țipă ea din nou.

Dar Damon nu mai răspunse. Pe tot drumul doar râdea de ea cum devine mai nervoasă. Până la urmă, ajunseră la avion. Ceea ce nu știa Elena, era că nu era un avion cu pasageri, ci unul privat.

-Ok, unde suntem? Știu că suntem la aeroport. Am auzit oamenii vorbind despre zborurile lor. Dar totuși, unde-i surpriza? Unde suntem, Damon?

-Suntem chiar aici!

-Serios? Mulțumesc, domnule. Sunteți foarte explicit. Deci unde suntem?

Damon zâmbi și îi dădu eșarfa jos, în timp ce ochii ei aproape că ieșeau din orbite.

-Oh, Doamne! Suntem într-un avion privat? întrebă ea, pierdută în peisaj.

-Da.

-Ce naiba facem într-un avion privat? Cât te-a costat asta? întrebă ea și mai surprinsă.

-De ce contează cât a costat? Ceea ce chiar contează este că tu vei fi căpitanul.

-Ce?! De ce?!

-Pentru că ți-am spus că te ajut cu lista.

-Oh, Doamne! fuse tot ce mai putu să spună când își aminti dorința #5 Să pilotez un avion.

-#5 Să pilotez un avion. Nu-i pe lista ta?

-Damon, cum voi face asta? Nu știu să pilotez un avion.

-Păi, sigur că nu o vei face singură. Am închiriat acest avion pentru că sigur pasagerii nu te-ar fi lăsat să îi duci spre case. Cu siguranță ar fi vrut să ajungă cu bine acasă. Dar, îl vezi pe acel căpitan? L-am mituit cu bani. El te va învăța ce trebuie să faci, iar apoi dorința va fi bifată. Și, dacă vom muri, nu contează. Voi muri cu tine. Glumesc! adaugă el, când ea țipă la el. Nu vom păți nimic, te descurci.

-Nu pot face asta. Nu pot!

-Ba da, poți. Voi fi cu tine tot timpul. Nu vei păți nimic.

*

Să conducă avionul ăla a fost cel mai frumos lucru din viața ei. Acolo sus în aer, totul era diferit. Bătăile inimii ei erau de zece ori mai rapide, iar mușchii i se contractau la fiecare cădere în jos mai bruscă. Oricum, cu ajutorul căpitanului și a lui Damon, au reușit până la urmă să aibă un zbor frumos, de neuitat.

-Încă nu pot să cred că am făcut asta! spuse ea.

Se aflau acum într-un taxi. Damon stătea lângă ea, ținând-o de mână și râzând copios.

-Ți-a plăcut surpriza?

-Mai mult decât mi-aș fi putut imagina! țipă ea de bucurie.

-Mă bucur, spuse el și o sărută.

Câteva minute mai târziu taximetristul îi atenționă că au ajuns. Damon căra toate bagajele în casă, când sună soneria.

-Sunt probabil Bonnie și Caroline. Le-am spus că voi ajunge azi! spuse ea și se îndreptă spre ușă.

-Le poți lua și pe ele și putem merge să cinăm undeva.

-De ce? întrebă ea.

-Pentru a sărbători. Că suntem împreună, desigur! zâmbi el dulce.

Elena doar zâmbi și deschise ușa. Dar spre surprinderea ei, de partea cealaltă a ușii nu erau fetele, ci o persoană la care, clar!, nu se aștepta.

-Doamnă Gilbert!

Elena își mării pupilele și îl privi pe Damon. Parcă o întreba din priviri “Cine-i?”.

-Doctor Pierce?

-Cine este el? întrebă până la urmă Damon.

-Sunt doctorul Pierce. Am consultat-o pe doamna Gilbert acum o săptămână la spital.

-Oh! spuse Damon, amintindu-și că Elena îi spusese că fusese la spital.

-Doctor Pierce, -Elena înghții în sec, sperând ca Stefan să nu spună nimic despre tumoarea ei- cu ce vă pot ajuta?

-Am venit să vorbim despre tumoarea ta de pe creier! spuse el, iar Elena roși.

-Ceee?! Era gata să explodeze. Se ruga să nu fi înțeles bine. Dar când o văzu pe Elena roșind, realiză că era adevărat. Inima lui era pe punctul de a se rupe în două.

-Pot explica! spuse ea, trecându-și mâna stângă prin păr.