Pic,
Pic,
Pic,
Pic.
Elena își închise ochii, ascultând picăturile de ploaie care se lipeau aspru de fereastra camerei sale. Își linse buzele, gustând aromă lacrimilor care îi întinseseră machiajul. Expiră ușor, încercând să ignore inelul de lângă telefonul ei mobil. Dintr-o dată, se repezi asupra telefonului mobil. Apoi, îl aruncă cu toată forța ei, izbindu-l de perete. L-a privit dezamăgită și a dat drumul unui oftat scurt când telefonul s-a spart în milioane de bucăți. Începu să plângă și mai tare, cu capul rezemat de brațele moi.

“Cam așa va fi viața mea. Ruptă în milioane de bucăți!” suspină ea, în timp ce strângea cu grijă și totuși agitată bucățile de metal de pe podea. Și-a șters din nou lacrimile, ridicându-se în picioare și lovind cu putere peretele, până când degetele începură să sângereze.

“Ce am făcut ca să merit asta?”

A intrat în baia albastră, lăsând stropi reci să curgă pe hainele ei noi. Nu avea ce să facă altceva, nu mai avea puterea să o facă. Cum urma să le spună ea tuturor prietenilor ei aceste vești urâte? Cum le putea spune tuturor că urma să moară curând? Cum le putea spune că va pleca pentru totdeauna? Cum să le spună ca să nu explodeze cu toții?
Elena țipă în ea însăși, certându-se pentru tot ce făcuse. Își scurse hainele ușor, lăsând picături reci să îi stropească pielea fragedă. Alergă pe gresia albă, intră în dormitor cu viteză și coborî scările ca și cum o haită de câini o alergau, gata să îi sfâșie în orice moment hainele. Puse mâna pe telefonul fix care suna cu disperare, se așeză pe podea și ridică receptorul.

-Elena, știu că ești acolo. Sunt eu, Caroline. Ascultă. A trecut o săptămână de când nu te-am mai văzut. Ai prieteni și familie. Suntem cu toții îngrijorați! Ce s-a întâmplat, scumpo? Nu mi-ai răspuns la telefon și nici la ușă, ori de câte ori te-am căutat. Sună-ne, te rugăm! Suntem foarte îngrijorați! Sună-ne și spune-ne ce s-a întâmplat!

Elena își înghiți nodul din gât, după ce cea mai bună prietenă a ei închise apelul. Clătină din cap și ieși afară, în ploaie. Se uită la Mercedesul ei parcat și aruncă cheile de la mașină în aer. Începu să alerge, cât de repede putea, fugind parcă de o tornadă care amenința să o ia pe sus. S-a oprit deodată, când a ajuns la destinație. Tălpile îi ardeau, iar picioarele amenințau să cadă. Se opri, se așeză pe iarba umedă și începu să citească:

Jeremy Gilbert.
1984-2000

“Cel mai bun frate pe care îl poate avea o fată”, gândi ea.

Hei, frățioare!” spuse Elena printre lacrimi, mângâind ușor mormântul alb. “A trecut mult de când nu am mai venit să te vizitez”. Începu să aranjeze ușor florile care înconjurau mormântul fratelui ei mai mic, distruse de ploaie. “Patru ani, ca să fiu exactă”! continuă ea printre lacrimi. Lăsă alte lacrimi să se prăvălească peste pământul rece. Își aminti apoi accidentul în care părinții ei și fratele ei muriseră. Se întâmplase de ziua ei, când împlinea 19 ani. Familia ei decisese să o ducă la un restaurant chinezesc, iar la întoarcere un șofer beat i-a izbit frontal. Toți trei muriseră. Ea, totuși, purtase centura de siguranță și rămăsese singura din familia Gilbert în viață. Singură! Oricum, nu a scăpat fără două cicatrici, care îi vor aminti mereu acea tragică și dureroasă noapte.

“Mi-ai lipsit, frățioare!” spuse ea și închise ochii, lăsând ploaia să îi umezească ploapele. “Ne lipsești tuturor, frate!” adaugă ea, deschizându-și ochii. “Îmi pare rău că nu am venit să te vizitez mai devreme, dar e atât de greu!”. Începu să plângă din nou, îmbrățișând mormântul fratelui ei, gândindu-se la cât de greu au trecut anii fără familia ei. După moartea lor, totul a fost o povară. După ce a absolvit facultatea, s-a mutat singură, într-o casă cumpărată cu banii părinților ei. Apoi, a început să lucreze pentru o companie de modă. Compania de modă “Petrova”. “Am vești rele, Jeremy! Am o tumoare pe creier. Dar știi, am decis să nu mă lupt cu ea! Doar așa am șanse să te văd pe tine și pe părinții noștrii curând!” șopti ea și alergă spre ieșirea din cimitir.

*

Elena căscă și se întinse, când telefonul fix de la parter sună cu disperare. Coborî scările, se așeză pe canapea și ascultă robotul:

“Sunt Bonnie. Eu și Caroline am încercat să te sunăm de mii de ori până acum, Elena! Serios, nu poți să te îndepărtezi așa de noi, ținând totul în tine. Nici nu știm ce scuze să îi mai inventăm Katherinei Petrova. Spune că te va concedia dacă nu apari curând. Ești asistenta ei personală, Elena, nu poți dispărea așa. Diseară venim la tine!”

Elena se ridică de pe canapea, când stomacul ei ghiorțăi zgomotos, făcând-o să râdă. Urcă scările totuși, ignorându-și foamea. Simțea că îi explodase creierul în cap, spărgându-se în mii de bucățele, ca telefonul ei. Inspiră și expiră ușor, în timp ce mâinile ei își schimbaseră culoarea: erau albe, ca varul.

“Sunt ok, sunt ok!” se liniști ea, imediat ce starea de amețeală dispăru. Urcă scările cât de ușor putu, se aruncă în patul din camera ei și se uită pe fereastră. Noaptea începea. Mai erau doar câteva ore până când prietenii ei aveau să afle adevărul. Trei ore mai târziu, Elena sări din pat și le descuie ușa prietenelor ei.

Le zâmbi lui Bonnie și lui Caroline când le văzu cu două platouri în mână.

-Am cumpărat mancareee! țipă ca o crizată Caroline, în timp ce Bonnie o privea furioasă pe Elena.

-Și pun pariu că ai nevoie de ea. Arăți ca dracu, Gilbert! râse Bonnie și păși înăuntru.

-Sunt doar puțin palidă! Nu e nevoie să fiți nepoliticoase! o tachină Elena pe Bonnie, în timp ce îi dădea o îmbrățișare scurtă.

-Ești palidă ca un zombie! îi replică Bonnie.

-Asta e ceea ce mi-a plăcut mereu la tine, Bonnie. Ești atât de directă! spuse Caroline, îndreptându-se spre bucătărie. Ohh, Doamne! Elena, uite câtă mizerie e aici! țipă Caroline, uitându-se la teancul de farfurii murdare din chiuvetă și la toți sacii de gunoi împrăștiați pe jos.

-Nu am avut timp să fac curat! spuse Elena, așezându-se pe un scaun.

-Ce ai făcut tot acest timp? întrebă Bonnie, în timp ce Caroline spăla vasele.

-Da! Nu ai idee cât de greu este să lucrezi cu Katherine. E atât de exigentă. Nu știu cum te descurci cu toate crizele ei! se plânse Caroline.

-Păi, soțul ei vine din Nevanda curând. Probabil că e nerăbdătoare! spuse Bonnie, înfruntând priviri suspicioase din partea Elenei.

-Soțul ei? Parcă se despărțiseră! spuse Elena, simțindu-se bine că prietenele ei se distraseră, în timp ce ea înfruntase probleme cu adevărat grele.

-Păi, s-au împăcat! Dar sigur că tu nu știi asta, din moment ce nu ai mai fost pe acolo de o săptămână și ceva! adaugă Caroline.

-Cum îl cheamă? întrebă Elena. Caro chicoti.

-Damon Salvatore! Am auzit că e atât de bun! spuse Caro. Bonnie își dădu ochii peste cap.

-Cum reușești să te gândești doar la băieți tot timpul? întrebă Bonnie, iar Elena zâmbi.

-Hei, măcar eu nu sunt ca tine! Nu ai mai fost la o întâlnire de când a murit Jeremy.

Elena se uită în pământ, dezamăgită.

-Sunt o idioată! spuse Caro, alergând spre Elena și îmbrățișând-o. Îmi pare atât de rău! adaugă ea când Bonnie se apropie de ele două. Elena se uită la ele cu privirea spartă și sparse gheața:

-Am o tumoare pe creier! Bonnie și Caro își împletiră mâinile cu ale Elenei, lăsând amândouă câte o lacrimă să se prelingă pe obrajii lor.

-Nu te juca cu astfel de lucruri, Elena! șopti Caro.

-Tu chiar crezi că m-aș juca cu un lucru atât de oribil? întrebă Elena, puțin nervoasă.

-Trebuie să facem ceva! spuse Bonnie repede, iar Caroline dădu din cap.

-Nu e nimic ce putem face! replică Elena, iar Bonnie se încruntă.

-Ba da! Trebuie să fie o chimioterapie care să te ajute! Operație! Trebuie să existe ceva! spuse Caro făcând ochii mari și apropiindu-se și mai mult de Elena.

-Nu vreau să fac nimic! Doctorul a spus că e deja avansată. Aș putea muri în timpul operației. Vreau doar să mă bucur de ultimele mele luni… spuse ea și începu să plângă când fetele o îmbrățișară.

-Trebuie să lupți, Elena. Dacă nu vrei să o faci pentru tine, atunci fă-o pentru noi. Nu ne poți lăsa, pur și simplu! se plânse Bonnie.

-Nu vreau să mori, clar? spuse Caro, făcând o față de cățeluș drăgălaș.

-Vreau să-mi petrec aceste ultime luni cu voi, fetelor! Să facem împreună lucruri pe care nu le-am făcut niciodată! Vreau să încep să trăiesc de acum! Elena le strânse mâinile celor două.

A fugit la etaj, în ciuda durerii pe care o simțea. S-a întors cu o coală mov și un creion în mâini. Cele două fete se apropiară de ea, plângând.

-Am aici zece lucruri pe care vreau să le fac înainte să mor! Și începu să enumere:

1 Să-mi fac un tatuaj.
2. Să dorm sub stele.
3. Parașutism.
4. Să pierd mai mulți bani decât am la ruletă, în Vegas.
5. Să pilotez un avion.
6. Să călătoresc cu un balon cu aer cald.
7. Să învăț italiana.
8. Să mă îndrăgostesc.
9. Să fac dragoste într-un tren.
10. Să fac duș într-o cascadă.

-Facem aceste lucruri în ordine? chicoti Caroline.

-Nu facem aceste lucruri pentru că Elena nu va muri! Cum poți fi de acord cu asta? țipă Bonnie la Caroline.

-Nu, nu vom face astea în ordine și este ultima mea dorință, Bonnie.

-Ok. O vom face. Dar promite-mi Elena că nu vei muri! șopti Bonnie.

-Vă iubesc fetelor! suspină Elena și își închise ochii.