Mă simțeam al naibii de rău când m-am dezmeticit. Tipul se afla în continuare pe patul meu și de data asta zâmbea. Nu înțelegeam nimic și zău că aș fi vrut să clarific situația, dar nu puteam. Nu puteam vorbi. Nici măcar nu mă puteam mișca, cu toate că noua mea stare era mult mai bună. Mă simțeam mai bine, ca și cum fiecare picătură de forță revenise la normal. Mă simțeam liniștită și plină de viață. Ce îmi făcuse tipul ăsta? El mă făcuse să mă simt bine? Dându-mi din sângele lui, mă vindecase?

-Ești mai bine, a vorbit el cu un zâmbet imens acoperindu-i fața.

-Da, am șoptit eu. Nu îmi puteam redresa glasul.

-Încă nu îți amintești de mine, nu?

-Ar trebui? am replicat eu.

Nu a răspuns. Doar s-a apropiat de mine și și-a fixat ochii în ai mei. I-am văzut culoarea ochilor schimbându-se din galben în verde închis. Pupila i se mărea și irisul părea mai contractat. L-am auzit bolborisind ceva, dar nu-mi amintesc ce. De fapt nu am auzit ce a spus. Știu doar că imediat, o amintire vagă s-a zbătut în creierul meu și parcă mă ruga să îi dau drumul. Am eliberat-o și am realizat că îl știam pe acel tip. Da, era el. Îl cunoscusem în prima zi de liceu. Coborâse din Mercedesul ăla roșu și pășise delicat ca pe covorul roșu. O altă amintire își făcu loc.

Mă luase de mână. Unde eram acolo? A, da! Eram la absolvire. Mă luase de mână și mă sărutase. Era iubitul meu. Numele lui, numele lui… Nu puteam găsi această informație. Ochii lui s-au adâncit și mai mult în ai mei și am reușit. Îl cheamă Damon. Iar pe mine Elena. Îl știam. Un val de fericire mă cuprinsese când ochii lui se depărtaseră de mine.

-Damon! am exclamat eu fericită că reușisem. Ești tu!

-Da, iubito. Sunt aici!

-Ce s-a întâmplat? Ce caut eu aici? Unde mă aflu?

-Katherine. Îți amintești de ea, nu?

O altă informație îmi învăluise capul. Da, o știam pe bruneta aia cu bucle cărămizii.

-Da, am rapsuns zâmbind ușor.

-A încercat să te omoare, a continuat el.

Am început să tușesc. Un nod puternic mi se pusese în gât. Am respirat ușor și am întrebat:

-Tu m-ai salvat?

-Da. Te-am găsit în casa ta. Eram în drum și m-am gândit să te văd. Așa am simțit. Am intrat în casă și erai în pat, aproape moartă. Ți-am dat din sângele meu, dar nu ți-ai revenit în totalitate. Aici ești într-un spital. Medicii te-au salvat. Iar acum ți-am dat din sângele meu iar, ca să îți amintești de trecut. Erai amnezică.

-Am crezut că…

Nu am terminat pentru că, în acel moment, un doctor s-a năpustit în cameră și a țipat bucuros:

-Am reușit!

Damon a ieșit afară și i-a explicat ceva. A intrat de data asta singur în cameră și a continuat:

-Katherine are nevoie de o lecție!

-Când plec de aici?

-Chiar acum, mi-a răspuns el, în timp ce îmi trăgea firele cu care eram legată. M-a luat în brațe și am ieșit pe ușa salonului.

Avusesem tot timpul impresia că acolo se afla familia mea, dar acum nu mai era nimeni. Mi-am dat seama că Damon îl constrânsese pe doctor să îi ia pe toți și să plece. Am ieșit din spital și m-a așezat pe bancheta din spate a mașinii sale. Eram îmbrăcată oribil. Aveam o cămașă albă pe mine și pe deasupra un sorț. M-am uitat în oglinda retrovizoare și am observat că eram plină de sânge pe gură. M-am șters cu mâneca cămășii și l-am urmărit pe Damon cum cotește la stânga.

-Damon, cum a încercat să mă omoare Katherine?

-A încercat să te stranguleze. Un nod i s-a pus în gât.

-Mulțumesc mult!

-Pentru ce?

M-am aplecat peste scaun și l-am sărutat.

-M-ai salvat, Damon.

Nu a răspuns. Știam că nu este el sentimentalul care să spună “Nu ai pentru ce iubito, știi că te iubesc”. Dar îl iubeam, așa cum era.

-Unde e acum Katherine? Ce o să îi faci, Damon?

-Presupun că acum petrece cu amărâtul de frate-miu. Dar o să le arăt eu, amândurora.

-Stefan a vrut ca eu să fiu moartă și a plănuit asta cu Katherine?

-Nu, a rapsuns el sec.

-Atunci de ce petrec?

-Amândoi au un singur plan: să îl vadă pe Klaus mort.

-Și ce lăgătură are asta cu mine?

-Elena, e simplu. Klaus e mort, tu ești moartă. A, nu, scuze. Rectific. Tu ești moartă, Klaus e mort. Nu există altă cale.

-Nu înțeleg.

Nu și-a bătut capul cu mine. Am vazut că era foarte obosit și nu am insistat. Am așteptat să oprească mașina în parcarea din fața vilei sale și am coborât ținându-mă de umărul său.

-Damon?

-Da.

-Ar trebui să merg acasă. Jenna nu o să fie încântată…

-O să fie bine.

M-a sărutat. A urcat scările vilei cu mine în brațe și m-a așezat pe patul său.