Am mers încă o dată în casa fraților Salvatore, convinsă că de data asta mă voi face înțeleasă. Nu mai suportam să trec pe lângă ei fără să îmi vorbească. Când am bătut la ușă, am auzit câteva râsete dar nici un “Intră”. M-am consolot însă și am apăsat pe clanță, făcându-mi intrarea cât mai frumoasă posbil.

-Stefan? Damon? am strigat eu prin casă. Nu mi-a răspuns nimeni, cu toate că eram sigură că erau acasă. Încetați să mai faceți asta, am vești importante! am exclamat eu. Nu mi s-a răspuns nici de această dată, deși eram sigură că asta îi va face să vină să mă salute. Ei, e ok dacă nu vreți să știți cum îl putem omorî pe Klaus, am terminat eu propoziția, fiind sigură că asta îi va face să vină. M-am înșelat însă. Nimeni nu vroia să vorbească cu mine.

M-am gândit mult asupra a ceea ce trebuia să fac, dacă trebuia să fac ceva sau nu. Am gândit până la urmă că nu aș putea face nimic de una singură, sau în alință cu Katherine și că dacă era cineva în stare să îl omoare pe Klaus, Stefan și Damon erau aceia. Am urcat treptele și am continuat să le strig numele. M-am îndreptat spre camera lui Stefan, chiar dacă a lui Damon era mai aproape de scări. Am apăsat pe clanță și l-am văzut pe Stefan stând rezemat de fereastră, privind pe geam. Era târziu și o știam, dar nu aveam de gând să plec de acolo până nu clarificam lucrurile.

-Stefan? Nu e nevoie să spui ceva, ci doar să mă asculți. M-am întâlnit cu Katherine și…

Am fost însă întreruptă de vocea asurzitoare a lui Damon, care intrase ușor în cameră.

-Nu ne interesează planul tău și a lui Katherine, Elena. Chiar ne-am dori să părăsești casa.

-Asta e ceea ce vreți? am întrebat eu extrem de nervoasă. Păi atunci, bine! Am ieșit zgomotos din cameră și am alergat pe scări spre ieșire. Mi-am adus aminte de jurnalul lui Damon și l-am trântit pe canapeaua de lângă șemineu, iar apoi am ieșit.

Am cotit la stânga și m-am făcut nevăzută în întuneric. Mi-am simțit telefonul vibrând în buzunar. M-am gândit că Damon vrea să își ceară scuze și am tresărit. Am scos repede telefonul, în speranța să fie el. Pe ecran însă a apărut mesajul “Caro is calling”.

-Da, Caro? am răspuns eu.

-Elena, te iubesc. Îți mulțumesc mult de tot. Eu și Tyler suntem împreună. Ești cea mai bună prietenă pe care am avut-o vreodată.

O lacrimă a căzut ușor pe obraz.

-Mă bucur mult pentru tine Caro. Măcar una dintre noi e fericită.

-Ce s-a mai întâmplat, Elena?

-M-am certat cu Damon. Și nici Stefan nu vrea să mai vorbească cu mine. Și…

Nu am mai apucat să termin pentru că o mână extraordinar de mare îmi strângea gâtul până am simțit că mă sufoc.

Respirația îmi era tăiată și nu mi se permitea să mă mișc. Eram pur și simplu blocată. Telefonul îmi căzuse din mână din cauza presiunii prea mari exercitate asupra sa. Mă simțeam inutilă, fragilă. Nu puteam face nimic, eram pur și simplu la dispoziția celui care, cu siguranță mă vroia moartă. În tot acest timp o auzeam pe Caro cum strigă la mine și bolborosește ceva. Lucruri pe care creierul meu nu le mai percepea. În același timp îmi treceau prin minte numeroase metode de a scăpa de el. Dar mă gândeam de asemenea și cine ar putea fi. Am încetat să îmi mai umplu capul cu toate aceste lucruri când bărbatul a vorbit:

-De ce să așteptăm până la aliniere? E timpul să terminăm asta o dată pentru totdeauna.

-Klaus? am vorbit eu cu trupul tremurându-mi din toată încheieturile.

-Corect! Ești destul de deșteaptă și îmi pare rău că trebuie să te omor. Dar stai liniștită, după tine urmează și frații Salvatore și Katherine așa că nu îți face probleme. Te vei întâlnii cu ei pe partea cealaltă.

Modul în care spusese “partea cealaltă” mă făcuse să renunț de tot din a mă mai zbate. Știam că sfârșitul este foarte aproape și că aveam să mor. De data asta DEFINITIV.

I-am simțit respirația foarte aproape de fața mea. Parcă vedeam, deși stătea cu spatele la mine, cum își scoate colții și se apropie primejdios de mine. Mi-am luat inima în dinți și am încercat să mai rămân măcar cinci minute în viață.

-Klaus!

Am văzut că sunetul a ieșit slab, ceea ce arăta cât de frică îmi era. Dar totuși, destul de tare cât să îl încurce și să îl oprească, cel puțin pentru moment.

-Ce-i? a întrebat el repezit.

-Mă gândeam că poate facem un pact.

-Nu ai ce să îmi dai la schimb ca să nu te omor. Tot ce vreau în viața asta e sângele tău, nimic altceva.

-Ești sigur? am întrebat eu foarte sigură pe mine. Nu ai nevoie de cele cinci țepușe de la mama ta, Vicky?

-De unde știi tu de Vicky? Și… îmi place încercarea ta, dar mama mea nu are așa ceva. Copacul ăla a fost ars de mult.

-Nu fi așa sigur, Klaus. Mama ta le-a luat din copacul ORIGINAL înainte ca el să fie ars. Le păstrează pentru a te omorî pe tine, când o să aibă chef. Sunt singura care știe unde stă mama ta, l-am mințit eu. Dacă mă omori, nu vei afla niciodată, plus că mama ta va veni după tine.

Am rămas chiar și eu surprinsă de planul care îmi trecuse prin cap. Spusesem numai minciuni, iar lucrul cu adevărat ciudat a fost că el a crezut totul.

-Spune chiar acum unde este mama mea!

Mă blocasem. De fapt nu făcusem nimic.

-Nu, nu, nu! am spus eu deși nu știam ce vroiam să zic mai departe. Trebuie să mă asigur că eu nu voi muri, am continuat eu nesigură.

-Mai devreme sau mai târziu tot vei muri! a spus el hotărât.

-Nu fi așa sigur, Nicklaus! s-a auzit vocea unei femei din spatele meu.

-Mamăă? a întrebat Klaus mirat.