Ticăitul ăla stresant nu înceta să se oprească. Vedeam aparatul cum indică o linie aproape dreaptă și simțeam că îmi dau și ultima suflare. Am șoptit cu ultima răsuflare <<Te iubesc>>, deși nu știam cui o spun și de ce o spun. Am auzit la rândul meu câteva șoapte dar nu le-am mai înțeles. Prima mea tentativă de a închide ochii a eșuat. Am auzit ca un ecou <<Luptă, luptă, luptăă>> și apoi vocea s-a stins ușor. Am mai încercat o dată să închid ochii, dar buzele îmi erau atinse ușor de altele. Cineva nu înțelegea că totul urma să se termine în câteva secunde și încă lupta pentru mine. Prin ceața ce mi se pusese în fața ochilor am putut vedea șters chipul unui bărbat. Nu îmi aminteam cine este, de fapt nu cred că îl cunoșteam. Am observat că îmi pusese mâna în a sa și o strângea puternic. Rămăsesem fără putere și nu mai puteam răspunde semnalelor sale. Vroiam doar ca durerea aia îngrozitoare să înceteze. Și, ca și cum cineva m-ar fi ascultat, durerea s-a oprit, ochii s-au închis și mâna mi-a fost eliberată. În ecoul asurzitor ce mă înconjura, au început țipete sau râsete. Nu îmi dădeam seama ce vor să fie, dar mă nelinișteau pe dinăuntru, asurzindu-mă ușor, ușor. Și deodată totul s-a terminat. Totul a devenit negru, s-a făcut liniște și m-am simțit eliberată.

Nu numai că eram apăsată puternic din motive necunoscute de un bărbat îmbrăcat în alb, dar durerea revenise și mă simțeam sufocată. Am încercat să îi spun să înceteze, să îl avertizez că durerea era prea mare, dar el continua să zâmbească în timp ce îi spunea ceva unei frumoase fete aflată în dreapta sa. Am înțeles doar “Suntem aproape, a deschis ochii”. A continuat să zâmbească chiar și când picioarele au început să mi se zbată în pat frecându-se de cearceaful moale. Îmi simțeam pieptul gata să explodeze. Îmi simțeam sângele pulsând prin vene zgomotos, în timp ce inimii i se mai dădea o șansă. Am auzit iar bătăile sale normale, sau cel puțin așa credeam. Am deschis ochii larg, iar ceața dispăruse. Am vrut să fac același lucru și cu gura, dar buzele îmi erau lipite. Îmi simțeam stomacul întorcăndu-se pe dos și nu găseam nici o cale să îl fac pe bărbatul ăla să se oprească din a mă mai lovi. Singura idee care îmi mai trecea prin creier a fost repede pusă în aplicare. Am început să îmi zbat stomacul, mâinile și picioarele și să mă folosesc de unghiile roase ca să îl zgârii pe bărbatul violent. Și deși îi aplicăm palme, pumni și zgârieturi, bărbatul continua să zâmbească și să își arate zâmbetul către fata din dreapta sa. Păreau a se înțelege prin semne.

-Ți-ai revenit! a exclamat el în cele din urmă. În prima fază nu am realizat cu cine vorbea. Apoi mi-a dat seama că mi se adresa chiar mie. Învălmășită de tot ce se întâmpla, nu am realizat că bărbatul ieșise din cameră și revenise peste maxim două secunde cu o haită de oameni care se năpusteau asupra mea. Primul intrat în cameră, un bărbat chipeș a sărit pe mine și m-a sărutat dulce. Și-a dat seama că nu i-am răspuns și mi-a adresat furios întrebarea:

-Ce se întâmplă cu tine?

-Ce se întâmplă cu tine? am întrebat eu la rându-mi furioasă. Mi-am dat seama că acelea erau primele mele cuvinte scoase după o bună perioadă de timp. Cine .. ești? am reluat.

-C-c-cum cine sunt? Tu nu ști cine sunt? Apoi s-a întors la nouăzeci de grade, către omul îmbrăcat în alb și l-a întrebat: Ce are? De ce nu-și amintește de mine?

Bărbatul nu i-a răspuns și s-a întors spre mine, zâmbind în continuare.

-Este încă inconștientă și probabil și amnezică, dar își va reveni curând.

Nu realizam cu cine vorbește. Am observat însă că îi făcea semne tipului care mă sărutase. Așadar eu eram cea amnezică?

-Nu sunt amnezică tâmpitule! am replicat plină de nervi.

Apoi toată lumea necunoscută a ieșit din cameră, unde în cele din urmă am rămas doar eu și tipul care m-a sărutat. I-am privit fața luminată. Avea ochii de un galben fermecător. Buzele sale rotunjite păreau foarte pale, iar lumina camerei îi lumina ușor fruntea. Părul său de un castaniu închis strălucea puternic. I-am văzut buzele cum se arcuiesc și încep o propoziție căreia nu îi găseam rostul:

-Elena? Ești bine?

-Așa cred, am replicat eu, fără să înțeleg ce am spus de fapt. Ce se întâmplă aici? Unde naiba sunt și cine sunt oamenii ăia care tot intră aici? Și cine e tâmpitul ăla care m-a făcut amnezică? Dar, stai, cel mai important, cine dracu ești tu să mă săruți?

-Tu chiar nu mă recunoști? Sunt eu, Damon, iubitul tău. Elena, sunt Damon.

O mulțime de nume mi se învârteau în cap, dar nu găseam nici un “Damon”. “Ce nume mai e și ăsta?” am gândit eu.

-Nu știu cine ești și ce vrei! Știam că ce zisesem nu avea nici o legătură cu răspunsul lui, dar nu mai gândeam bine.

Inima însă a început să bată mai tare când buzele sale se apropiau iar de mine.

-Ai de gând să mă săruți din nou? am întrebat eu sarcastică.

Nu a răspuns. Știu doar că s-a așezat pe patul meu moale, și-a ridicat mâneca, și-a înfipt dinții în carne și și-a lăsat niște semne adânci.

-O să te omori pentru că nu vreau să mă săruți? am intrebat eu cu ochii măriți asupra rănii sale.

Nu a răspuns nici de data asta. Și-a întins pur și simplu mâna spre gura mea.

-Da, sângele tău miroase tare drăguț. Ce dracu vrei să faci? De fapt, îți zic eu ce vom face..

Nu am apucat însă să termin pentru că sângele său șiroia deja printre dinții mei. M-a obligat în cele din urmă să îl înghit. Ce vroia ăsta de la mine? Sângele avea un gust oribil și mi s-a întors stomacul pe dos. Am încercat să mă lupt, dar își folosea cealaltă mână pentru a mă ține strânsă de șold. După câteva secunde m-a eliberat. Camera se învârtea cu mine și simțeam că mi se scursese și ultima picătură de forță din mine. Ce naiba îmi făcuse? Ce se întâmpla cu mine?