Elena’s P.o.v:

Și totuși ce dacă eu eram Original și el vampir? Nu era ca și cum m-aș cupla cu un om… adică făcea parte tot din specia mea… mai mult sau mai puțin. Poate Bonnie avea dreptate… poate el era sufletul meu pereche… poate puteam încerca ceva. Nu trebuia nimeni să știe de vrajă… nu trebuia să recunosc niciodată în societatea vampirică că el e sufletul meu pereche, puteam fi doar un cuplu obișnuit pe care toți îl vor crede de la început destinat despărțirii, și în timp poate am putea găsi o soluție să rezolvăm eventualele probleme.

La lucrurile astea m-am gândit toată noaptea… era ceva la el care mă atrăgea, ceva ce nu era legat numai de fizicul superb… era atitudinea lui șarmantă și privirea aceea care mă hipnotiza într-un mod foarte plăcut. Era lângă mine și eu pur și simplu numai respiram, nu e ca și cum chiar am nevoie de asta, dar corpul meu își pierdea controlul în preajma lui. Mă gândeam la buzele lui și la cât de bine ar pica ale mele peste ele. Mă gândeam la brațele lui care ar fi arătat perfect în jurul meu… era clar: visam cu ochii deschiși și brusc am realizat că mă simțeam completă în preajma lui… el era acel ceva ce lipsise din toată viața mea de până atunci. Îl vroiam.

Problema era că spusesem deja nu, și nu știam cum să repar lucrurile. Știam că are un ego mare și un orgoliu imens… deci probabil scuzele mele nu l-ar fi înmuiat deloc, ba chiar m-ar fi luat și în râs… în plus și eu aveam prea multă demnitate ca să mă înjosesc… totuși eram un Original.

Și totuși pentru ce trebuia să trăiesc dacă mereu aș fi știut ce lipsește în viața mea și totuși aș lăsa să lipsească în continuare? De ce să trăiești știind că ai lăsat să plece singura persoană care te făcea să te simți vie? Știam că nu ar fi corect să îl pun în pericol… relația noastră ne-ar fi riscat viața amândurora, dar în același timp era nedrept față de mine să las să plece ceva ce căutasem toată viața… în toate secolele mele de viață…

Damon’s P.o.v:

Bonnie mă chemase la ea. Mă așteptam ca Elena să fie acolo, mă așteptam ca vrăjitoarea să fii făcut o altă farsă și să ne pună iar față în față. Sau de fapt poate nu mă așteptam la asta… poate îmi doream asta. Îmi doream să o am încă o dată față în față cu mine și să îi pot spune că, dacă vrea, o pot convinge în orice fel să încerce… măcar să încerce să fim un cuplu… aș fi vrut să îi spun în față că sunt gata să îmi sacrific viața, numai să fie a mea măcar două zile, după care aș fi putut muri liniștit.

Cu toate dorințele mele arzătoare… când am ajuns acasă la vrăjitoare, ea nu era acolo. În schimb „Sabrina” părea să știe totul despre ea.

În câteva ore am aflat toată istoria Elenei și a familiei ei. Aveau reguli, asta o oprea pe Elena să fie a mea… o regulă care teoretic nu ar fi afectat-o pe ea… eu eram cel care în consecință avea să își piardă capul, la ea acest lucru era posibil numai în cazul în care se opunea regulii în public, în cazul în care își înjosea familia pentru un oarecare vampir, iar asta nu i-aș fi permis eu.

Bonnie mi-a spus în mare parte cum gândește Elena.

Mi-a spus că nu ar vrea să mă pună în pericol și că probabil de asta m-a refuzat. Nu pot spune cum m-am simțit în momentul ăla pentru că nu pot descrie nici măcar ce simțeam față de ea. Era ceva mai presus de cuvinte.

Am plecat cu numărul ei de telefon în minte. Nu o puteam suna… nu mi-ar fi acceptat niciodată invitația. Am luat telefonul vrăjitoarei și i-am dat întâlnire în parcul central, la nouă seara.

Am fugit acasă și m-am aranjat… nu mai făcusem asta pentru nicio fată în special. Blugii albaștrii, cămașa neagră, cel mai bun parfum, părul… eram gata de plecare.

În drum spre parc… o ultimă oprire la florărie, un trandafir negru și eram gata… parcă mă duceam la altar.

Elena’s  P.o.v: 

Primisem mesaj de la Bonnie. Chiar aveam nevoie să vorbesc cu ea. Și totuși aveam impresia că e ceva mai mult decât ce lasă să se vadă în acel mesaj. Pentru orice eventualitate am aplicat un fard mai accentuat pe ploape și am ales un ruj mai sexy.

M-am îmbrăcat și am plecat spre parc. Când am ajuns în fața foișorului l-am văzut. Așa cum bănuisem, el era cel care trimisese mesajul.

Deși mintea îmi spunea să mă întorc înapoi… am continuat să merg pentru că inima mea ardea de nerăbdare. Voiam să îl văd, voiam să îl simt lângă mine, să-i simt mirosul… am făcut pași mari până am ajuns în fața lui. Eram atât de aproape de el… doar câțiva milimetri ne despărțeau buzele. Am tresărit când am simțit pe obraz o atingere rece și catifelată, erau ptalele unui trandafir negru, care îmi mângâiau ușor obrazul și apoi îmi dădeau conturul buzei de jos. În secunda următoare petalele trandafirului au fost înlucuite de buzele lui fierbinți.

Mâinile mele s-au încrucișat în jurul gâtului lui și am răspuns sărutului cu aceeași intensitate… cu aceeași foame de nestăvilit… pură pasiune. Și chimia a continuat… exploda… nu simțisem niciodată atâta atracție.

-Hai să încercăm măcar… te rog… riscă… ca să ai tot, îmi șopti el ținându-mă din ce în ce mai strâns în brațe.

-Nu avem ce să riscăm… viață e nimic… dacă nu avem… totul, i-am răspuns cu zâmbetul pe buze.