-Stefan? am strigat când am intrat în pensiune. Am auzit o bubuitură, iar apoi l-am văzut pe Stefan cum stă în fața mea, holbându-se la mine.

-Ce s-a întâmplat, Stefan? l-am întrebat.

-De ce? mi-a răspuns el cu o altă întrebare.

-De ce, ce? l-am întrebat confuză.

-De ce te culci cu Damon? m-a întrebat. Am înghețat.

-Cum..?

-Îi pot simți parfumul pe hainele tale, a răspuns el rece. Am oftat.

-Stefan, eu…

-Nu spune că îți pare rău, Elena. Știu că nu îți pare. M-am uitat la el, văzându-i durerea din ochi.

-Ai dreptate, am afirmat. Nu îmi pare rău. Chiar nu. Îl iubesc, Stefan, îl iubesc și…

-Nu! m-a întrerupt el brusc.

-Nu ce? l-am întrebat ușor iritată.

-Nu, tu nu îl iubești, a clarificat el. Da, te-ai culcat cu el, dar nu îl iubești. Tu mă iubești pe mine. Nu poți să iubești doi tipi în același timp.

-Nu iubesc doi tipi în același timp. Eu… am încercat eu să mă explic.

-Deci ești de acord cu mine. Nu îl iubești pe Damon, a zis el. S-a întors.

-Stefan, nu te mai iubesc! am țipat eu după el. Îl iubesc doar pe Damon. Doar pe EL. M-am oprit, așteptând reacția sa.

Stefan s-a întors, cu o furie imensă în ochi. Avea expresia unui nebun și m-am temut de el. Am început să devin nervoasă, a început să îmi fie frică. M-am dat un pas înapoi.

-Nu, a rostit el clar. NU! NU! NU! Tu ești doar a MEA! a urlat.

M-a lipit de perete cu o forță incredibilă. Mă ținea de mâini, în timp ce capul încă îmi bubuia de la lovitură.

-Stefan, te rog, nu face asta! l-am rugat eu. Mă rugam în același timp și ca Damon să apără de undeva și să mă salveze din mâinile fratelui gelos.

-NUU! TU EȘTI A MEA! a mârâit el. Și-a arătat colții. I-a apropiat ușor de gâtul meu. M-am temut. Apoi i-a înfipt ușor, dar adânc, în gâtul meu, până ce mi-a dat sângele. A început apoi, pur și simplu, să bea.

-Daaamon, am țipat cu ultimele puteri. Amețisem de tot.

Dintr-o dată, Stefan a fost aruncat în peretele opus de două brațe cu adevărat puternice. Damon stătea în fața mea. Stefan se uita la el, cu o ură imensă pe chip.

-Pleacă! a țipat Stefan. Parăsește acest oraș. Nu vreau să vă mai văd vreodată în viața mea pe vreunul dintre voi.

-De ce nu pleci tu? l-a întrebat Damon mârâind.

-Eu locuiesc aici.

-Și Elena.

-Orașul ăsta e ca și al meu! Dacă vă mai văd o dată în acest oraș, o să vă omor. Apoi a dispărut.

Damon s-a întors spre mine și a început să îmi inspecteze mușcătura.

-Nu te-a mușcat chiar rău, a spus el. Doar un pic, cât să te amețească. Am dat din cap.

-Vorbește serios, nu? Ar trebui să părăsim orașul? am întrebat încet.

Damon a suspinat, dând din cap.

-Hai în Paris, am sugerat eu. Sau în Moscova. Mereu mi-am dorit să merg în Rusia.

Damon se uita la mine cu o expresie confuză.

-Stai! Ești ok? m-a întrebat. Adică, chiar vrei să părăsești orașul ăsta? Orașul tău natal? Familia, prietenii? Știi că nu îi vei mai vedea vreodată.

-Hei! Doar pentru că nu pot veni aici, nu înseamnă că nu îmi pot vedea prietenii și familia, i-am spus eu zâmbind. Ei pot veni să ne viziteze.

-Elena, ești sigură? m-a întrebat în timp ce îmi lua capul între palme.

-Damon! am spus. Singurul lucru pe care chiar mi-l doresc în această viață… este să îmi petrec restul vieții cu tine.

A zâmbit, după care m-a sărutat ușor. L-am îmbrățișat.

-Tu și cu mine, iubito! mi-a șoptit în ureche. Pentru totdeauna.