-Elena? am auzit în vis. Am ignorat la început strigarea, crezând că este parte din vis, care fusese un vis grozav. Apoi, o forță extraordinar de puternică m-a împins jos din pat. M-am trezit în momentul în care fața mea s-a lovit puternic de podea. M-am întors cu fața în sus, uitându-mă atentă spre tavan.

-Ce dracu? am strigat eu.

-Vezi cum vorbești! m-a certat o voce. Am gemut puțin. Cunoșteam acea voce mai bine decât o știam pe a mea.

-Damon? am întrebat eu. Cât e ceasul?

-Două și douăzeci și cinci, a răspuns el în timp ce se apropia mai mult de mine, până l-am putut vedea complet, în lumina “dimineții”.

-Nici nu există o explicație mai bună decât asta! l-am mustrat eu.

-Ooh, nici nu este, Elena! Hai, îmbracă-te o dată!

-Ce? De ce?

-Vom avea destul de mers pe jos până vom ajunge acolo, așa că ia-ți niște pantofi buni.

-Atunci, eu nu merg. Mi-am încrucișat brațele, refuzând să fac o plimbare atât de lungă.

-De fapt, vei merge. Damon a venit până la mine, mi-a luat mâna și într-o secundă eram la parter, în fața ușii. Pune-ți pantofii, Elena.

M-am așezat în genunchi, pe podeaua umedă și mi-am luat cei mai drăguți adidași pe care îi aveam. Am zâmbit ușor în timp ce mă încălțam, după care m-am ridicat încet.

-Ei bine? am întrebat. Damon a deschis ușa și a ieșit. L-am urmat de-alungul străzii, luându-l de mână.

-Deci, îmi spui? am întrebat. Unde ai de gând să mergem, Damon?

Luminile de pe stradă m-au ajutat să îi văd zâmbetul puternic, care îi acoperea toată fața. Avea ochii de un albastru deschis, care sclipeau puternic.

-Te duc într-un loc pe care îl știu doar eu. Nici măcar Sfântul Stefan nu știe de acest loc, pentru că el nu știe să fie romantic.

-Gelos? l-am întrebat eu sarcastică.

-Nu foarte mult, a răspuns el.

-Și totuși, de ce facem asta, Domnul Salvatore?

-Pentru că, Domnișoară Gilbert, știu că între mine și tine este o conexiune care o depășește cu mult pe cea dintre tine și Stefan.

Am fost pe cale să neg asta, dar nu am putut, pentru că am realizat că avea dreptate. Dar, bineînțeles, nu i-am afirmat și lui asta. Am mai vorbit despre asta mult, în timp ce ne strecuram prin tot felul de plante și nu am încetat nici când am ajuns la un câmp.

-Unde mergem? l-am mai întrebat o dată în speranța că îmi va răspunde mai clar de data asta. Doar “locul ăla al tău” nu e pe câmp, nu-i așa?

-Haide, nu mai avem mult.

-Asta ai spus și acum zece minute. Și-a dat ochii peste cap.

-Hai odată, Elena. Am oftat și l-am urmat prin iarba înaltă. Câmpul era tăcut, cu excepția cântecelor greierilor și a sunetului scos de iarba uscată sub picioarele noastre. Dintr-o dată, s-a oprit.

-Aici.

-Ce? Damon, dar nu-i nimic aici! El și-a ridicat degetul arătător în sus, ceea ce însemna să tac. Am stat așa cinci minute.

O sută de licurici, dacă nu mai bine, au început să zboare în jurul nostru, ca niște bule de aer, în timp ce pâlpâiau ca niște candele. Zburau doar în jurul meu și al lui Damon, făcând un cerc. M-am uitat la Damon, cu un zâmbet uriaș, care l-a amuzat.

-Wow! am spus eu rămânând cu gura deschisă. El a dat ușor din cap. Curând, licuricii începuseră să dispară, întorcându-se în casele lor din iarbă. M-am apropiat de Damon și l-am îmbrățișat puternic.

-Mersi! I-am șoptit în ureche. Asta a fost chiar frumos. M-am tras înapoi. Dar el m-a tras din nou spre el și m-a sărutat pasional, fără ca eu să pot protesta. Mintea îmi era amețită, probabil de la acea noapte superbă și de la acel minunat sărut.

-Hai să mergem acasă! a spus el după o oră. Înainte ca soarele să rasară, a completat. Am dat din cap, l-am luat de mână și am început să alergăm prin iarba pufoasă.