Damon’s Pov: 

Dacă ea avea impresia că aveam să renunț la ea din cauza unei tâmpenii și mai exact a unei tâmpite, se înșela amarnic. Mi-am luat geaca din cuier și am apăsat pe accelerație cu toată puterea. Asta nu avea să rămână așa. Elena merita să știe adevărul, chiar dacă nu ar mai fi ajutat la nimic.

M-am gândit în drumul spre pensiunea ei la tot felul de mijloace de a îi explica întreaga poveste. Nici nu am realizat cât de repede am ajuns acolo. Am bătut la ușă, însă nu mi-a răspuns nimeni. Am stat câteva momente să mă gândesc ce ar trebui să fac. Am apăsat pe clanță și m-am așezat pe canapea. Aveam să o aștept până se gândea să mă onoreze cu prezența ei.

Elena’s Pov: 

M-am ridicat de la masă și mi-am luat mașina. Când am ajuns în fața pensiunii, un gând rău m-a străbătut. Mașina lui Damon era în fața pensiunii și cel mai probabil el înăuntru. Inima mea a început să o ia la galop, până când am simțit cum pieptul îmi explodează. Aveam de gând să îl dau afară cu orice preț din casa mea. Am apăsat pe clanță și l-am văzut. Stătea pe canapea, în fața șemineului, bându-și din paharul de gin. Am dat drumul genții din mână, izbindu-se ușor de marmura rece. M-am îndreptat spre el, am luat loc pe canapea, la doi metri de el și am așteptat. Nu voiam să zic nimic, chiar dacă inițial planul meu fusese să îl dau afară din casă, urlând la el. Acum inima nu mai voia asta.

Damon’s Pov:

Stătea acolo lângă mine, la celălalt cap al canapelei, fără să zică ceva. Mi-a pus capul între palme și am așteptat. Nu știu de ce, dar cuvintele nu-mi ieșeau. Toate planurile mele de a țipa la ea și de a nu o lăsa să vorbească până nu înțelegea situația se destrămaseră. Eu, Damon Salvatore, aveam emoții. Aveam emoții în fața unei fete. Dar nu era orice fată. Era o fată specială.

Mi-am luat inima în dinți și am început:

-Elena, nu știu cine, ce ți-a băgat în cap, dar între mine și Kath nu este nimic.

-Așa îi spui mai nou? Kath?

Țipa. Țipa cât de tare putea și încerca să pară autoritară în fața mea. M-a bufnit râsul. Am părut poate patetic, sau poate nesimțit, dar nu m-am putut abține. Pur și simplu am izbucnit într-un râs ironic.

-Haide, Elena. Îi spun așa de când o cunosc.

-Ei bine, eu nu te-am auzit. Știi ce? Pleacă acum din casa mea. Explicațiile tale îmi oferă o senzație de vomă.

Am văzut cât de panicată era, cât de atentă părea în ceea ce spunea. Își alegea cuvintele cu grație și mi le servea pe tavă sub formă de ură. Mi-am ridicat sprânceana dreaptă și nu a mai fost nevoie să zic “Ești sigură că vrei să fac asta?”, pentru că a înțeles imediat masajul, replicându-mi:

-Da.

Țipa, urla, își dădea plămânii încercând să pară autoritară, în timp ce eu aveam să izbucnesc din nou în râs.

-Ei bine, nu te cred. Elena, te minți singură și încerci să mă minți și pe mine. Încetează să te mai comporți ca un copil de cinci ani și hai să discutăm ca niște oameni maturi despre asta.

-Ei bine, poate că mă comport ca un copil de cinci ani, dar tu te comporți ca un copil de opt foarte râzgâiat, care nu este dispus să recunoască că a greșit.

-Pentru că nu am greșit!

Acum eu eram cel care țipa, din toții rănunchii, pentru că mă enervase.

-Cum pot să fii atât de nesimțit, Damon? Cum poți să minți atât? Cum?

Am avut impresia că o lacrimă s-a prelins ușor pe obrazul ei. Mi-am întors privirea. Trebuia să o fac dacă nu voiam să încep să plâng, ca un copil.

-Elena, lasă-mă să îți explic.

-Nu am nevoie de nici o explicație. Este clar. Nu e ca și cum mi-ar fi zis cineva care ar fi putut minți. Nu! Am văzut cu ochii mei. Am văzut-o cum stătea acolo, așteptându-te.

-Nu știam că e acolo!

Plângea. Plângea evident, fără să se mai ascundă. Mă purtam ca un mitocan. Ea țipa, eu râdeam. Ea plângea, eu țipam. Dar aveam să clarific situația.

-Nu știai? Damon, te rog să pleci chiar acum. Acum! a țipat ea.

M-am simțit ca un tâmpit. În prima fază chiar am vrut să îi spun un “Dacă asta e ceea ce vrei, fie!” , dar am renunțat repede. Și-a dat seama că nu avea șanse și mi-a replicat, lăsându-mă cu gura căscată.

-Sunt cu Elijah acum! Uită de mine, de toți acești ani!

Credeam că aveam să leșin. Reflexele îmi erau scoase din funcțiune, la fel ca și bătăile inimii. Eram în stare de șoc. Simțeam că întreg cerul cade peste mine. Simțeam cum tot ce construisem cu această Elena Gilbert se prăbușise în capul meu. Nu puteam vorbi, era ca și cum o săgeată îmi străpunsese inima, era ca și cum un Original îmi înfipsese o ţepuşă în inimă. Era ca și cum muream, dar lent, cât să mă doară și mai tare.

-Ce ai spus? am întrebat cu ultimele forțe.

A trecut ea la conducere, schițând un râset ironic, în timp ce eu încercam să respir. Trăgeam de aer, îl rugam parcă să mă salveze din starea în care eram. M-am sufocat de tot când a răspuns.

-Sunt cu el, Damon. Elijah mă iubește și eu îl iubesc. Nespus de mult.

Doamne, cum accentuase acel “mult”! Am răbufnit mai mult decât niciodată și dacă nu o iubeam, aș fi pălmuit-o, lăsând-o lată la pământ.

-Minți! am zbierat eu.

-Nu mint, Damon. De ce aș minți?

-Că să mă faci pe mine gelos.

-Damon, încearcă să înțelegi situația! încercă ea să mă calmeze. Tu cu Kath a ta, eu cu Elijah al meu. Așa e viața! continuă ea pe un ton mai calm, dar răutăcios.

Am simțit că e timpul să pun cap acestei conversații dacă doream să mai prind ziua de mâine. Simțeam cum înnebuneam. Am dat cu ușa cu putere, scoțând-o din țâțâni. Am urcat în mașină și am băgat în viteză. Am deschis geamul din dreapta și am țipat:

-O să plătești pentru asta, Elena! Te urăsc!

Știam că mințisem. Și probabil că știa și ea. Aveam să fac cea mai mare prostie din viața mea, așa că trebuia să știe că ea era vinovată pentru acel accident care urma să îmi aducă moartea.