Dar nu, nu aveam să mă omor. Aveam să fac tot ce îmi stătea în putință ca el să nu părăsească orașul. Sau să îl părăsească, dar să mă ia și pe mine cu el. Era clar că nu puteam vorbi cu el, că era mult prea nervos. Dar aveam să pun pe altcineva și acela era clar Elijah. Am cotit la stânga pe cărarea strâmtă cu cărămizi galbene și am virat ușor în parcarea din fața pensiunii lui. Era o adevărată minunăție. Parcă ar fi fost un castel, în care stau prinții și prințesele, nici de cum o pensiune în care stau niște vampiri ucigași. Elijah mi-a auzit mașina și s-a oprit în dreptul ușii, făcându-mi semn din cap să întru. Am rămas în cele din urmă pe verandă, pe două scaune-balansoare, care mă legănau ușor, făcându-mă să mă mai liniștesc. Nu vorbisem nici unul și chiar nu aveam idee cum să încep acea conversație. Să îi zic “Ce faci?” ; “Vreau să mă ajuți!”, “Trebuie să mă ajuți” sau să îi bag un “Îți stă bine părul!”? Am deschis în cele din urmă gura, puțin strâmtorată:

-Elijah, te rog, am nevoie de ajutorul tău. Damon crede că noi suntem împreună și a omorât atâtea persoane și animale și acum vrea să plece, să mă lase și…

-Respiră, Elena! mă îndemnă el. Liniștește-te! O să te ajut. Sau măcar o să încerc, pentru că nu știu ce aș putea face eu să îl împiedic să mai plece din oraș…

-Vorbește cu el! Pe tine sigur te va asculta!

-Da, sigur! Sau o să îmi taie capul cu un satâr!

-Ești un ORIGINAL, ai puteri de zece ori mai mari decât ale lui. Te rog!

O lacrimă mi se prelinsese ușor pe obraz. M-am ridicat și l-am întrebat:

-O vei face?

-Când?

-Acum!

-Da!

Am zâmbit. I-am sărit în brațe și rău am făcut.

-Ce crede ea că face, ă??? țipă Rebekah. I-ați mâinile de pe fratele meu!

-E ok, Becka! Are doar nevoie de ajutorul meu.

-Și ce, o să o ajuți?

-Da, nu-i mare lucru!

Am tresărit de bucurie la auzul cuvintelor lui și aș fi vrut să-i scuip în față “Beckăi”-cum îi spunea el- și să îi spun : ” Haa, bitch! M-am abținut și am surâs când am văzut-o cum face crize și cum pleacă cu coada între picioare!

-Nu o băga în seamă! spuse Elijah.

Am surâs. Am urcat în mașina mea. Damon avea să rămână în oraș, fie că voia, fie că nu!

*

-Damon? am țipat eu prin casă, însă nimeni nu îmi răspunse. Damon?? am repetat vizibil iritată. I-am făcut un semn lui Elijah, iar el a început să miroasă, să vadă dacă e pe undeva.

-Da, e în pivniță, dar nu miroase prea bine.

-Ce vrei să spui cu asta?

-Nu vreau să spun nimic, hai să aflăm, fără să tragem concluzii pripite.

Mă temeam de ceea ce spusese Elijah și cu siguranță că inimă mea bătea acum mai puternic. Îmi era frică, nu voiam ca ceva să i se fi întâmplat. Mă gândeam la ce ar fi putut face, însă răspunsul mi-a apărut în față, inevitabil. Damon stătea întins pe podea, cu o țepușă înfiptă în inimă. Lacrimile au început să îmi invadeze fața și nu am avut putere nici măcar să îl strig. Tot ce îmi doream în acel moment era ca țărușul ăla să fii fost un pic mai la dreapta, să nu îi fi invadat inima, să nu i-o fi străpuns. Elijah s-a aplecat și i l-a scos, însă fața i-a rămas la fel de cărămizie, semn că țărușul îi capsase inima. Nu puteam reacționa, nu puteam nici măcar să plâng, sau să îl strig. Inima îmi fusese umplută de milioane de sentimente: ură pentru mine însămi, iubire pentru el, vinovăție și disperare. Nu știam ce puteam să fac, mă întrebăm dacă mai era ceva ce putea funcționa. Cred că la asta s-a gândit și Elijah, căci s-a aplecat asupra lui și și-a mușcat cu forță încheietura. I-a băgat-o în gură, dar era clar că buzele lui nu se mișcau, nu tânjeau după sânge. Inevitabilul s-a produs și Elijah a zis-o:

-E mort!

Voiam să îl pocnesc, să îl lipesc de perete, să îl pun să își ia cuvintele înapoi. Dar avea dreptate și nu puteam nega asta. Sau poate că puteam:

-Ba nu. Nu,nu,nu,nu,nu! Nu știu de câte ori spusesem acel “nu”, dar clar părea un sfârșit tragic pe care nu eram gata să îl accept. Ce aveam să mă fac fără el? Cum puteam să îmi șterg din inimă urma de vinovăție care mă apăsa? Cum? Elijah m-a ridicat de la podea, șoptindu-mi ceva la ureche. Dar nu îl ascultam, tot ce voiam era ca în acel moment să mă trezesc, să realizez că totul fusese un vis, dar nu. Chiar dacă am clipit de câteva ori și i-am poruncit inimii să revină la realitate, nimic nu a mai mers. El era mort, în fața mea. Zăcea într-o baltă de sânge. Buzele lui era atât de roșii, iar ochii lui cu reflexii se închiseseră pentru totdeauna. Totdeauna? NU! Nu aveam să accept asta. Dar ce puteam să fac?

-Zi-mi că i se mai poate face ceva. Ești un original, fă-i ceva! Plângeam, plângeam cu lacrimi amare care-mi lăsau un gust neplăcut în gura încă deschisă.

-Asta ți-am zis mai devreme, dar văd că nu m-ai ascultat. Pot, dar am nevoie de frații mei. Toți! Și tu nu te-ai pus prea bine cu Becka.

Ce dracu îmi cerea tipul ăsta? Să îi reunesc toată familia ca să îmi salvez iubitul? Păi, ca să știe și el, aveam să întorc tot pământul invers pentru el!

-Uite, în trei zile corpul lui va fi doar cenușă, așa că trebuie ca cel târziu poimâine să facem ritualul.

-Ritualul? am întrebat eu.

-O să îți explic despre ce e vorba. Totuși îi am pe Finn și Becka lângă mine, mai am nevoie de Klaus și Kol. Nu știu cum, dar trebuie să dăm de ei. Și, încă ceva: Împacă-te cu Becka. Nu știu dacă vrea să te ajute.

-Mersi Elijah.

Aveam să îmi salvez iubitul cu orice preț, chiar dacă acest preț era chiar orgoliul meu. Aveam să mă duc la Rebekah și să mă pun în genunchi, sărutându-i picioarele. Aveam să fac ORICE, absolut ORICE, pentru ca Damon AL MEU să vină înapoi.